Ciuma din dosul ușilor închise

În timpul lunilor de izolare, romanul Ciuma a cunoscut vînzări cu totul spectaculoase.  Desigur, s-a vorbit și despre Boccaccio sau despre Stephen King, Saramago, Emily St. John Mandel și mulți alții, dar e foarte clar că Albert Camus a condus detașat în clasamentele de vînzări. Cel puțin de pe piața britanică, The Guardian ne spune că în luna februarie a anului trecut s-au vîndut 226 de exemplare ale romanului Ciuma. În februarie anul acesta, 371. Iar în primele săptămîni ale lunii martie, 2.156. Și vorbim aici despre o singură țară. Și despre vînzările din librării. Nu cele de carte în format electronic. Contagion, filmul din 2011 al lui Steven Soderbergh, a făcut, la rîndul lui, „ravagii”. N-ai cum să contabilizezi numărul real al vizionărilor, din moment ce nimeni nu știe cîtă lume îl vede din alte surse decît cele cu plată. Despre toate astea, despre cărți și filme pe care contextul le-a readus în actualitate s-a vorbit din greu, peste tot.

Deși nici măcar nu poate spera la o concurență cît de cît egală cu un film, romanul lui Camus s-a așezat în aceste luni pe un loc aparte. Nici înainte nu stătea rău. Rezonanța numelui autorului cîntărește mult. Povestea lumii posibile și a evenimentelor prin care trece comunitatea de la Oran, la fel. Iar dimensiunea parabolei e atît de cuprinzătoare, încît jocul etern între orice context și mecanismele noastre de interpretare o ajută de fiecare dată să rămînă vie. Într-un anume fel, Ciuma e una dintre foarte puținele cărți care o duc bine chiar dacă nu sînt citite. Poziția lor în „Hall of Fame“ e atît de solidă, încît se-ntîmplă ca mulți dintre cei care n-au atins vreodată volumul acesta să trăiască din plin cu senzația, cît se poate de autentică, a faptului că l-au citit. A fost pomenită (sau chiar citită de-a binelea) atît de mult, încît a pătruns în fondul universal de substanță culturală. Fie că am răsfoit-o, fie că nu, știm că e povestea unei comunități care reușește să învingă o molimă. Dacă nu formulăm așa, măcar știm că e ceva despre niște oameni care înțeleg, la un moment dat, că numai acționînd împreună pot depăși o mare problemă. Și chiar dacă nu reușim să spunem absolut nimic despre această carte, tot știm undeva, în adînc, ceva despre oameni în care sălășluiesc mai multe calități demne de admirație decît defecte cauzatoare de dispreț. 

Romanul lui Camus are reputația uneia dintre marile povești exemplare, despre izbînda ființelor umane asupra nenorocirii abătute peste ele, dar și asupra propriilor imperfecțiuni. Acum, într-o epocă a obsesiei „dezvoltării personale“, a inflației modelelor de fericire, a rețetelor de a obține absolut orice și a plutirii pe ape care nu cunosc noțiunea de adîncime, un asemenea mesaj face parte din retorica elementară a vremii. Dacă detaliile poveștii mai conțin și molima cu grad de contagiozitate extremă, reticența și suficiența unora (opuse curajului și altruismului altora), toate astea pe fondul unei pandemii care hălăduiește pe-aici, prin lumea reală, succesul romanului devine lesne de explicat. E o poveste în care, cu pierderi inevitabile, omenirea iese învingătoare. Porțile orașului în care a bîntuit molima se deschid. E exact ceea ce așteptăm cu toții în lumea noastră. Revenirea la viață. Deși vînzările de carte de ficțiune au scăzut, în lunile de pandemie, Ciuma „a mers extrem de bine“ și pentru că are strălucirea unui exponat de vîrf, din galeria lucrărilor care ne inspiră și ne insuflă puterea de a merge mai departe. Asta vrem și noi. Să învingem pandemia, izolarea și să ne bucurăm împreună, pe străzile orașelor.

Citind ceva frumos despre umanitate, înțelegem ceva de bine și despre noi înșine. Avem nevoie de așa ceva. Astea sînt lucrurile pe care vrem să le auzim. Pentru că e foarte puțin probabil să ne dorim în număr mare să citim, bunăoară, Cu ușile închise, piesa de teatru a lui Jean-Paul Sartre. Nu e nici pe departe la fel de celebră ca Ciuma lui Camus, deși e scrisă în aceeași perioadă. Și nu vorbește despre calitățile din oameni, ci despre infernul din ei. Despre ce e mai abject, mai murdar și mai rău în ființa umană. E tot o scriere despre izolare. Numai că, în cazul ăsta, povestea nu se mai termină cu bine. Umanitatea nu mai iese învingătoare. Trei personaje, două femei și un bărbat, descoperă că iadul este o cameră în care trebuie să-și petreacă împreună eternitatea. Trei ființe umane închise în același spațiu, pe vecie, descoperă că infernul se găsește, de fapt, în oameni. Nimic din existența cunoscută nu ne poate chinui mai mult decît o pot face semenii noștri.

În perioada de izolare cauzată de pandemie, peste tot s-au raportat creșteri importante ale numărului de cazuri de abuz sau de violență domestică. Unii se așteptau la o creștere spectaculoasă a numărului de femei însărcinate. Ei bine, a crescut numărul de femei bătute și abuzate în toate chipurile. Au ieșit la iveală nenumărate cazuri de vîrstnici aflați în îngrijire sau de copii asupra cărora s-au abătut chinuri și umilințe greu de imaginat. În general, perioada de izolare a fost un infern pentru victimele supuse abuzurilor în mod frecvent, pentru ființele care au încăput pe mîinile torționarilor lor de acasă, fără posibilitatea de a mai avea unde să se refugieze din cînd în cînd. Bestiile abjecte s-au trezit, dintr-o dată, cu „material” din abundență, iar victimele s-au pomenit în situația mieilor duși la tăiere. Izolarea nu a fost doar un spectacol al cîntecelor din balcoane, al valurilor de glumițe, filmulețe, „tutoriale” de toate felurile, rețete culinare, programe de exerciții fizice sau seriale idilice despre frumusețea vieții în familie. A fost și un iad pentru cei care trăiesc în chinuri produse chiar de către cei mai apropiați semeni ai lor. Cine știe care dimensiune a ființei umane a fost cea mai cuprinzătoare în această perioadă? Spectacolul vizibil al bulelor noastre de existență? Sau hăul neștiut al lumii de dincolo de ele?

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.