Cîteva gînduri în timp pascal

Faptul că trăim este numitorul nostru comun, pentru toţi, fără nici o legătură cu înălţimea, greutatea, vîrsta, învăţătura ori locul unde ne aflăm. De-a lungul istoriei proprii, viaţa s-a autoapreciat tot mai mult, astfel încît am reuşit să devenim foarte siguri pe noi înşine, gîndind la propria persoană cu începere de la acest dat, ca precondiţie care ni se cuvine. 

Nu e foarte incorect să gîndim astfel, pămîntul pe care păşim e solid, aerul pe care îl respirăm e prezent, chiar dacă nu se vede, dar poate că e şi mai puţin greşit dacă ne oprim o clipă şi, schimbînd ce este de schimbat, formulăm afirmaţia existenţei prin două verbe. Putem spune, astfel, că sîntem în viaţă sau că avem viaţă şi acceptăm că ne definim, astfel, fiecare din noi, ca persoană unică. Dar oare cum ne raportăm la reflexele respiraţiei şi ale inimii, cu care ne naştem şi la care nu ne gîndim, cel mai adesea, deloc? Prin generozitatea unui al treilea verb, cel al solidarităţii, care este a da. Numărul trei pare mai echilibrat decît doi-ul. 

Un gînd plat spune că vieţile noastre nu se pot desfăşura în absenţa mecanicii simple a primelor două verbe. Condiţia

a Adam-ului din fiecare din noi este să ne aflăm într-o ecuaţie în care parametrii sînt a fi şi a avea, iar necunoscuta de aflat, x-ul, este răspunsul la întrebarea: cum să trăim? Pentru că, dacă sîntem, putem avea sau nu, dar dacă nu sîntem, nu putem nici avea. Apoi, dacă avem, urmează să ştim ce facem cu avutul, dar problema mai complicată se pune atunci cînd, fiind, nu avem şi, în consecinţă, nu putem să dăm. Să dai atunci cînd ai poate fi uşor şi la îndemînă, dacă ştii că asta trebuie să faci. Dar dacă nu ai, poţi totuşi, să dai ceva? Răspunsul, aflat la limita imaterială a minţii, îl aflăm de la Nicolae Steinhardt şi alţi fericiţi ca el, anume că exact ceea ce nu avem ni se cere să dăm, adică credinţă, încredere, nădejde. Iar această experienţă, dacă putem să o facem, este singura care ne rezolvă

-ul umflat şi ne oferă şansa să aflăm, prin noi înşine, de data aceasta, că în clipa inefabilă cînd dăruim ce nu avem primim, la rîndul nostru, acelaşi dar. Aşa e posibilă minunea. 

Pînă atunci, însă, am putea deveni conştienţi de un fapt suficient de important ca să ne aşeze pe drumul spre rezolvarea ecuaţiei personale, anume că alcătuirea noastră de beneficiari ai lui a fi şi a avea nu suportă bine un rezultat condiţionat de a da. Rămînem nişte paradoxuri, care cu fiecare respiraţie vie îl conjugă pe a fi, la toate timpurile, dar pentru a avea folosim numai prezentul, iar pe a da l-am uitat.

De ce pare a fi atît de important cine sîntem, în raport cu aceste verbe? Richard Wurmbrandt notează într-una dintre cărţile sale cîteva idei, din perspectiva cunoscătorului de limbă ebraică şi al textelor sacre. El spune că verbul a avea nu există în limba ebraică, nici măcar pentru forma posesiei, iar asta înseamnă că să ai e un păcat, că nu e bine pentru om să aibă, fiindcă lucrurile nu aparţin oamenilor, ci Creatorului. Şi desigur că, nu întîmplător, în Timpul Rugului Aprins, anvergura conştiinţei creştine a lui Andrei Scrima îl situează pe omul aflat în căutare pe „graniţa dintre spaţiul ordinar şi un alt spaţiu, cu centrul peste tot şi circumferinţa nicăieri“. De acolo trebuie extras răspunsul corect la întrebarea cum să trăim. Pentru că abia acolo a fi contează cu adevărat, a avea devine caduc şi, pentru echilibru, începe să se ghicească nevoia lui a da. Bogăţia nu este o greşeală, însă aşezarea ei pe piedestal de idol poate clătina rău mintea. 

Şi atunci, dacă a fi este implicit, iar a avea e un păcat, rămînem numai cu a da, ca verb destinal. A fi şi a avea nu pot măsura omul întreg, dar îl pot învăţa că dimensiunea lui bună se află în a da. Între a fi şi a avea nu se naşte, de la sine, complementaritatea, astfel încît să apară, firesc, a da, însă o opţiune liberă poate transforma fragmentul de gînd în gest întreg. 

În filmul

, care este numai aparent un simplu science-fiction, făcut, în opinia mea, în mod surprinzător, de o minte creştină, unul dintre personaje are răspunsul la întrebarea despre cauzele care frîng existenţa umană: „Sîntem şapte miliarde şi fiecare încearcă să aibă totul“. Aceasta este expresia dezechilibrului, pentru că îl conţine pe a fi, îl conţine şi pe a avea, dar lipseşte a da. Şi este atît de adevărat, în detaliu, încît nu ştiu ce rămîne de adăugat, în afară de nădejdea soluţiei, pentru care găsesc un singur cuvînt, solidaritate.