Cineva acolo sus mă iubeşte...

- Era un tip, de pildă, care îşi abandonase studiile şi intrase şofer de camion - e o meserie foarte cerută, grea, dar bine plătită. Cîştiga bine şi era mulţumit. Pînă cînd asistenta socială l-a luat în evidenţele sale ca fiind o problemă socială. - Păi, de ce? - Décrocheur! - Ce-i aia? - Adică a decroşat de la şcoală, şi-a întrerupt studiile - şi asta e foarte prost văzut aici în Canada, imediat îţi trimit intervenantul social să te ajute să revii pe drumul cel bun. Cînd am mai venit şi eu să-i iau un interviu, a intrat în panică de tot. Nu ştia de ce fac interviul cu el, că e vorba de o cercetare şi, după discuţii, m-a întrebat, speriat, ce părere am, dacă a ieşit bine, ce o să se întîmple cu el? Degeaba i-am spus că eu n-am nici o treabă cu el, a rămas convins că asta-i vreo regulă de confidenţialitate şi că viaţa lui depinde de raportul meu... - Dacă-i spune deci "intervenantul" ăsta, cum îi zici tu, că este o problemă socială, a încurcat-o, chiar dacă el era convins pînă atunci că a reuşit în viaţă! - A, da, fără această recunoaştere oficială eşti mort aici! Trebuie să intri în sistem... - Acum îi înţeleg eu pe maramureşenii mei! - !? Am avut brusc o revelaţie. Vorbisem pe îndelete, în pauza colocviului, cu Laurence despre problema recunoaşterii, avînd aceeaşi referinţă inaugurală la "teoria recunoaşterii" a lui Ricoeur, menită să completeze, într-un fel, teoriile curente ale cunoaşterii. Eram amîndoi de acord asupra nevoii şi importanţei recunoaşterii pentru toate soiurile de emigranţi, dar de abia acum, vorbind cu Mircea, înţelegeam cu adevărat sensul propriu, personal, existenţial şi dramatic al acestei nevoi. Pe de o parte, orice stat, orice administraţie au nevoie să-şi categorizeze supuşii, trebuie ca, într-o lume a mobilităţii planetare, să-i "recunoască" pe ai săi şi să-i aşeze la locul lor pentru a-i putea guverna. Ca pe vremuri, în imperiile coloniale, care trebuiau să-şi clasifice "primitivii" pe grupuri etnice bine delimitate în spaţiu, indiferent de organizarea şi părerea acestora, adică să-i aşeze în tot atîtea entităţi "guvernabile". În prezent, această "recunoaştere" este distribuită prin acordarea - sau nu - a cetăţeniei, a permisului de muncă, a posturilor şi a cartierelor de locuit la care ai acces, prin atribuirea unei poziţii într-o scală dozată cu grijă şi bine controlată a includerii şi excluderii. Prin aceste operaţii birocratice, mai mult sau mai puţin riguros gestionate, de la ţară la ţară, administraţiile pun indivizii în căprării de apartenenţă şi îi tratează în consecinţă. Rece şi implacabil. Afară, pe străzile Québecului, era rece şi cerul imens al Canadei se pregătea de iarnă. Totul părea să meargă ca uns în acest oraş, dar simţeai pe şira spinării că ai tot interesul să fii recunoscut de această societate eficientă, că trebuie să faci totul pentru a fi in şi nu out. Mi s-a făcut brusc frig şi, pentru o secundă, m-am visat acasă, în siguranţă. Pe de altă parte, toţi aceşti indivizi îşi urmează, conştient sau nu, propriile căutări ale recunoaşterii. O recunoaştere socială însă, interpersonală şi personalizată, dincolo de clasificările reci ale recunoaşterii publice. Dincolo de - şi, adesea, în competiţie şi/sau în compensaţie cu - clasificările "de sus în jos" ale administraţiei, se ţes astfel reţele sociale "de jos în sus", de confirmare şi recunoaştere simbolică reciprocă. Indiferent de ceea ce spun "agenţii sociali" despre mine, am nevoie să ştiu că cineva acolo sus mă iubeşte... Ierarhiile şi poziţiile sociale pot fi astfel corectate, compensate sau, uneori, pur şi simplu confirmate. Politicile publice "reci" ale apartenenţei sînt întreţesute cu practicile "calde" ale sociabilităţii. Marginali sau marginalizaţi, de cele mai multe ori, de politicile publice de apartenenţă din ţările pe unde migrează în căutare de lucru, "căpşunarii" noştri sînt şi ei, ca tot omul, în căutare de recunoaştere, chiar dacă nu l-au citit pe Ricoeur. Au nevoie şi ei de confirmare socială, dacă nu a succesului, măcar a onorabilităţii poziţiei sociale pentru care muncesc din greu. De cele mai multe ori, nu o pot obţine - sau au impresia că, orice au făcut, fac şi vor face, vor rămîne tot marginalii societăţilor în care au pătruns, că vor continua să fie priviţi, în cel mai bun caz, cu condescendenţă. Or, degeaba tragi din greu şi, eventual, reuşeşti după propriile tale standarde, dacă nu citeşti în ochii celorlalţi admiraţie sau măcar puţină invidie! Şi atunci caută fiecare, după caz şi posibilităţi, recunoaşterea celor de unde au plecat, a părinţilor, vecinilor şi duşmanilor din satul de origine, combinînd sui generis strategiile mai vechi ale recunoaşterii comunitare cu exigenţele mai noi ale unei recunoaşteri tot mai individualizate. Precum acei doi fraţi din Maramureş despre care îmi povestea Raluca şi care, locuind în aceeaşi casă la Roma, s-au întors în acelaşi timp în satul lor, dar fiecare cu maşina personală pentru a obţine astfel fiecare în parte recunoaşterea socială de care avea nevoie. Sau precum toţi ţăranii migratori care nu se gîndesc decît cum să-şi facă o "casă făloasă" în satul de obîrşie, chiar dacă cu banii respectivi ar putea face şi altceva mai "util". Sau chiar dacă, uneori, nici nu se vor mai întoarce vreodată în acea casă devenită astfel simplă garanţie a unei recunoaşteri sociale greu - sau imposibil - de obţinut "dincolo". Recunoaşterea este şi ea o nevoie cît se poate de raţională, dincolo de diversele sale raţionalizări şi indiferent de faptul că, uneori, ne este foarte greu să o acceptăm ca "alegere raţională". Pe vremuri se spunea "a-ţi face un rost" - şi tot "gura satului" dădea verdictul dacă ai reuşit sau nu...