Cine mai mușcă din Centenar?

Nu se putea să nu apară, zilele astea, „pericolul maghiar“. Iar dacă nu se zărea, ar fi fost ca și cum am fi avut un an fără Moș Niculae. Ceea ce nu se poate. Fiecare an are Moș Niculae, Crăciun, Paște, 1 Mai, Sfînta Maria și Pericol Maghiar. În preajma marii sărbători de la 1 Decembrie, unii dintre noi simt nevoia aia fierbinte de a ne condimenta viețile cu un pic de iuțeală. Cu un pic de paprika. Așa, ca să nu uităm să fim vigilenți. Să nu cumva să treacă și momentul ăsta de celebrare fără să-l orientăm împotriva cuiva. Pentru că așa ne-am obișnuit. Nu simțim nici o bucurie dacă nu e orientată împotriva, în ciuda cuiva. Vezi – cu mare grijă! – abisul sensului celebrei ziceri „Să moară dujmanii mei!“.

Cum prostia e răspîndită uniform pe lume, nu se putea să nu apară și niște cetățeni maghiari care s-au trezit vorbind. Știind bine că adună puncte electorale de la rătăciții lor, dar și gata oricînd să le dea cu bățul prin gard vigilenților noștri, vorbeții ăștia s-au aflat iar în treabă. Asta și într-o atmosferă deja turată, în care niște publicații românești săriseră ca arse, zilele trecute, că „Ungaria cumpără elevi“ de pe la Satu Mare. Și, colac peste pupăză, ca să ne stea fasolea-n gît de Centenar, apare și vestea că domnu’ Orbán bagă niște grămezi de bani în două echipe de fotbal de prin Secuime, dar și în dezvoltarea de afaceri, dacă afaceristul știe maghiară. Pachet complet, adică declarații – din contextul cărora poți să rupi orice –, o problemă de vigilență maximă, că doar se fură copiii României, și una de frustrare cruntă, că maghiarii de-aici primesc susținere de la Budapesta. Numai bine de ieșit la defilare cu venele umflate și cu capsa pusă. Numai bine de uitat ce ne macină pe noi aici, adică problemele cele mai grave și cele mai apropiate de pielea fiecăruia.

Ca să fie treaba limpede, mai ales pentru vigilenții care au ajuns transpirați de nervi pînă la rîndul ăsta. Nu văd deloc niște îngerași, nici în domnu’ Orbán, nici în penibilii care se-mbracă în negru, își iau mecle dure și fac pe trupele paramilitare. Nici în proștii obraznici care o țin langa, mai voalat sau de-a dreptul, cu pămîntul transilvan pe care or să-l ia ei înapoi la un moment dat. Unii sînt doar niște maimuțoi, niște „muppetși“, cum s-ar spune, iar alții sînt pur și simplu periculoși, nu doar pentru noi, ci pentru toată lumea din jurul lor. Toate astea nefiind valabile absolut deloc pentru maghiarime în general, după cum nu sînt valabile nici lucrurile care se spun despre românime, ori de cîte ori un compatriot comite ceva rău prin lumea largă. Pe de altă parte, nu poți să fii nici atît de redus și de abrutizat încît să le ceri maghiarilor să se bucure, exact așa cum te bucuri tu, ca român, la împlinirea Centenarului. Da, poți să presupui, civilizat, că un maghiar cu cetățenie română poate avea un comportament și o atitudine decente în situația asta. Dar trebuie să fii mitocan de-a dreptul ca să-i ceri să sară-ntr-un picior, să arboreze tricolorul și să lăcrimeze abundent, cot la cot cu colegul Fuego și cu doamna Sava Negrean Brudașcu.

Dar, de la noi, am putea să cerem cîte ceva. Am putea cere să nu ne mai amintim de copiii României, care ne devin cumplit de dragi doar atunci cînd ni-i „fură“ maghiarii. Ca-n povestea de la Satu Mare. Am sărit de fund în sus că ni se fură copiii. Că sînt plătiți să se înscrie la clase cu predare în limba maghiară. Pe urmă, s-a auzit că ar fi vorba, de fapt, despre copii romi. Imediat s-a așternut tăcerea peste marea știre-bombă. Ce-am zis noi?! „Aaa… E vorba despre țigani? Păi, atunci, lasă-i pe unguri să-i cumpere. Să și-i ducă acolo la ei.“ Nu mai e nevoie de nici un comentariu. Dacă o fi fost vreun motiv de îngrijorare, sau măcar unul de stîrnire a interesului, imediat ce s-a aflat că e vorba despre copii romi, ne-am făcut că plouă. Patriotismul și iubirea, ambele cît se poate de fierbinți, au leșinat brusc. Pentru noi, un copil, dacă e rom, nu e la fel de copil ca unul de-al nostru. Jalnic fel de a gîndi! Jalnic și crunt.

Și toată tărășenia asta se petrecea în aceleași zile în care, prin Galați, mai multe școli se închideau pentru că bieții elevi nu mai aveau dinți în gură, de la clănțănitul de frig. În cazul ăsta, nu s-a revărsat nici un pic din patriotismul de Centenar. N am lăcrimat deloc pentru soarta copiilor „noștri“. Ăia nu sînt copiii României? „Județul Galați? Ăsta nu-i în Moldova? Păi, moldovenii sînt români? Ăia sînt oameni? Hăăă, hăăă, hăăă!“ Și rîde patriotul vigilent de-i plesnesc fălcile. Ia să vină în clipa aia un maghiar, să le pună calorifere copiilor ălora în școli. N-am leșina de patimă geto-dacică? N-am exploda de nervi că vin ungurii cu gînduri ascunse, să facă ei ceva cu copiii noștri? N-ar crăpa patriotul nostru de revoltă galopantă? Ei bine, nu vine nici un maghiar să dea căldură la Galați. După cum nu vine nimeni să rezolve ce e de făcut pe-aici. Iar noi defilăm și preferăm să ne găsim dușmani.

Centenarul ar trebui să fie o sărbătoare a bunului-simț, a analizei și a privirii spre viitor. A demnității reparate nu atît în fața istoriei, cît a ticăloșiei prezente. Am putea chiar să ne bucurăm autentic dacă am înțelege că o asemenea sărbătoare se traversează cu demnitate și civilizație. Marele pericol sîntem noi înșine, nu alții. Marile pericole sînt ticăloșia dezlănțuită, corupția, impostura, analfabetismul, prostia agresivă și sigură pe ea, fundamentalismul, lichelismul, xenofobia, tot ce n-am rezolvat cu noi înșine și ne macină ființa pe dinăuntru. Centenarul nu e o retragere cu torțe, în ciuda cuiva. Ar fi foarte trist să fie așa. E un moment în care poți să privești în jur. Un moment în care proverbiala mîndrie de a fi român ar trebui însoțită de o listă lungă. O listă cu lucruri de făcut foarte repede. Dacă nu în numele nostru, măcar în numele celor care nu mai sînt, dar au crezut în drumul spre civilizație al acestei țări.