Cine-a pus bordelu-n drum...
Faptul că în Pompei existau 35 de bordeluri la o populație de 10.000 de oameni era, și este încă, repetat cu delicii în anumite cărți și articole de istorie antică. Cum să reziști plăcerii de a strecura acest amănunt în textul tău? El îți răscumpără dintr-un foc, crezi tu, limba de lemn și dă viață cu forța unei reconstrucții de care nu prea ți pasă. El îți flatează publicul care, crezi tu, nu dorește decît să i se arate ce bizari erau cei vechi, și trimite profitabil la stereotipul decadenței romane (nu contează că, în cazul de față, ar fi o decadență avant la décadence, dat fiind că sîntem abia în primul secol al imperiului). Între timp însă, sintezele importante despre arta erotică romană – pentru cei, prin absurd, interesați, îi recomand pe John R. Clarke și Antonio Varone – sînt categorice în privința faptului că nu e suficient ca o casă să fie decorată cu picturi erotice ca să fie declarată bordel. Bunii cetățeni ai Pompeiului de dinainte de erupție foloseau fresca obscenă ca pe un simbol de statut, prin care arătau musafirilor că au și gust, nu doar bani. Nu poți, cum ar veni, să faci parte din elita municipală fără contact sexual pe pereți. Un bancher pompeian ca L. Caecilius Iucundus dorește neapărat ca musafirii ce se relaxează în grădină să aibă picturi erotice înaintea ochilor. Faptul că ele decorează adesea spații nu așa-zis private, ci publice ale casei, ca peristilurile sau atriile, vorbește despre faptul că fresca erotică exprima mai degrabă pretențiile proprietarului de a aparține lumii bune, decît un libido monumental.
Și atunci, cîte bordeluri sînt în Pompei? Chiar fără ca asta să facă parte din întrebările fundamentale ale lui Kant, un cunoscut arheolog britanic de la Cambridge a simțit totuși că avem de-a face cu o urgență aici, că ar trebui adică să avem niște criterii clare după care să identificăm o asemenea clădire. Nu poți să mergi la bordel fără o metodologie! Pe baza descoperirilor din orașele îngropate de erupția Vesuviului, el zice că poți interpreta o clădire ca lupanar dacă măcar două din următoarele trei sînt prezente: (1) picturi murale cu caracter erotic, (2) camere mici (cellae/cubicula) la care se ajunge imediat din stradă și în care e prezent din construcție un pat de cărămidă, și (3) graffiti de tipul „hic bene futui“.
În arhitectura lupanarului principal din Pompei, strategic plasat la est de forum, se găsesc cinci asemenea cellae, cu pat cu tot, multe fresce de frenezie heterosexuală în coridor și aproape 50 de graffiti-uri de natură sexuală explicită, multe cu greșeli de limbă, așa cum se cade în toiul – sau măcar în proximitatea – pasiunii. Aceste graffiti-uri includ de 27 de ori bravul verb latinesc futuo, adică mai mult de jumătate din toate aparițiile sale în inscripțiile din restul orașului (în nici o altă clădire nu apare mai mult de patru ori). Cele mai simple din aceste graffiti-uri se limitează onest la binomul Cutare – verbul sus-menționat, mai mult sau mai puțin corect conjugat. Pompeienii care, oriunde s-ar afla în oraș, doresc să ne comunice un sentiment mai complex zgîrie pe perete în continuarea acestui generos început de mesaj, „…aici“, sau „…pe Cutare“. Phoebus parfumierul, de pildă, adaugă: „…ca nimeni altul“. Un altul nu-și dă numele, dar își listează discret partenerii: Ninfa, Amomo și Perennius; ca să nu existe neclarități, fiecare din aceste trei nume e însoțit de participiul verbului corespunzător. Uneori prostituatelor li se oferă un prinos de recunoștință: „Rufa, să ai parte numai de bine, că tare te mai pricepi“. Alteori ne vorbesc ele însele, sau cel puțin așa dorește autorul inscripției să ne lase să credem: „Du-te cu bine, Victor, tu cel care te descurci așa bine“. (Cititorul mă va ierta că sînt nevoit să folosesc eufemisme în loc să redau, frust și științific, aceste documente vechi de două mii de ani). Își mai bagă coada și politica – o inscripție începe zicînd „Votați Isidor ca aedil“; în sprijinul acestui îndemn, anonimul autor precizează apoi că Isidor are o abilitate ieșită din comun pentru cunnilingus. Deși asemenea graffiti-uri mai apar ocazional prin tavernele și băile Pompeiului, lupanarul de la est de Forum rămîne bordelul principal al orașului, cu doar alte nouă locații, mult mai modeste, îndeplinind și ele cîte două din cele trei criterii de mai sus.
Ca să închei, arta erotică nu semnalează automat o locație unde se poate obține sex pe bani – cîtuși de puțin. Pe lîngă caracterul ei erotic, ea are pentru romani o funcție socială clară, de negociere a statului, una apotropaică, contra deochiului, cum s-ar zice, și chiar una de divertisment, pentru că în ea se introduc de multe ori, în mod calculat, chestii burlești care dezamorsează tensiunea erotică. Iar o interpretare recentă, funcțională, pentru picturile erotice din vestiarul așa-numitelor băi suburbane, tot din Pompei, este că ajutau oamenii să țină minte mai ușor în care dulăpior (adică din dreptul cărei „poziții“) și-au lăsat hainele. Dar în orice bordel care se respectă (nu știu dacă sînt cuvintele potrivite), prezența frescelor erotice este inevitabilă și nu are nevoie de explicații savante. Ce bine că s-a păstrat marele lupanar din Pompei! Și nu s-ar fi păstrat dacă cineva nu l-ar fi pus în drum. În drumul erupției Vesuviului, adică.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
