Cînd vom ieși din case
Abia am început să adulmecăm ce ni se-ntîmplă. Schimbarea a venit fulgerător, ca un pumn în plină figură, sosit de nicăieri. Iar dezmeticirea încă e departe. Acum e faza aia cînd simți locul în care ai fost lovit. Pulsează. Și-l simți de parcă ar arde. Iar arsura asta are o putere care trimite ceva în întregul organism. Pe de-o parte, ai senzația că fața, tot locul unde-ai fost lovit arde cumva spre exterior. Simți că o bucată din tine a devenit ca un fel de radiator, de aerotermă, de calorifer. Generezi căldură în mediu. Pe de altă parte, arsura dogorește și în interior. Pulsează și spre înăuntru. Trimite o undă de căldură care te traversează. Acolo, în străfundurile acelei unde, uneori poți să simți ceva care seamănă cu un soi de plăcere. Și-abia atunci îți dai seama că tremuri. Iar combinația de arsură cu vibrația care te bagă-n tremurat e un soi de anestezie. Nici măcar acolo încă nu sîntem. N-am ajuns. Am primit un pumn venit de nicăieri și, înainte de a-i simți efectul, ne găsim în fracțiunea aia de secundă a uimirii. A perplexității.
Cei mai mulți dintre noi nu s-au trezit nici acum de sub muntele colosal de miștouri și caterinci care circulă în orice rețea socială. Pe măsură ce-au trecut zilele, caterincile s-au diversificat. Au devenit o lume. Un univers. Creativitatea umană în a face haz de necaz s-a dat în stambă, în toată splendoarea. Unele dintre meme, glumițe, texte, poze, colaje, filmări de toate felurile, care manipulate grosolan, care lucrate cu mare finețe, au făcut înconjurul planetei. Nu e greu să obții performanța asta, azi. De prin toate colțurile lumii, fiecare, în funcție de cultura în care trăiește, trimite în rețea o „lucrare”, un mic spectacol al sinelui, al familiei, al grupului în care viețuiește. Despre boală, despre izolare, despre moarte, despre viață, despre mîncare, despre relații, despre tot ce se poate închipui. Nimic nu pare să scape miștoului universal. E ca și cînd ne-am mobiliza cu toții să facem un baraj de caterincă planetară, capabil să ia în piept valul imens care urmează. Pentru că mulți dintre noi îl simțim venind, fără să știm ce e. Sau nu vrem să-l numim. Sau credem c-o să treacă repede. Că n-o să fie atît de mare pe cît îl anunță briza rece pe care-o simțim mîngîindu-ne fețele proaspăt pocnite. E valul de Frică. Nu panica, nu neliniștea, nu agitația, nu isteria, nimic din toate astea. Frica goală. Prezența aceea fără chip, care poate lua orice înfățișare posibilă. Frica pură. Elementul acela universal pe care nu l-am adăugat încă în Tabelul periodic al elementelor, început de Mendeleev.
Într-un fel, știm că în lume a pornit ceva care are șanse mărețe să producă modificări ireversibile. Cumva, simțim că trăim un moment istoric de mari dimensiuni. Dar, firesc, neavînd distanță în timp, îl vedem neclar și nu-i întrezărim toate dimensiunile. Uneori ne gîndim că e panică exagerată, că e mult zgomot pentru nimic, încercînd să minimalizăm presiunea pe care o simțim venind. Toate mecanismele interne de apărare și-au aprins luminițele și au pornit avertizoarele vocale. E perfect omenesc. Una dintre primele reacții e să dăm muzica mai tare. Sigur că nu toată lumea simte la fel. Unii sînt scufundați în zeflemea și își miștocăresc pînă și propria umbră, încercînd să convingă în stînga și-n dreapta că e doar o manevră la care „mușcăm ca șalău’ la momeală”. Alții bat deja clopotul Apocalipsei. Nu puțini își văd de treabă, respectă izolarea, regulile, se comportă disciplinat și-ncearcă să-și formeze o părere despre ce se-ntîmplă-n jur.
Pe toți ne unește însă o formă de neliniște. În nordul Europei, lumea e obișnuită cultural să țină distanță. Nu se îmbrățișează și nu se pupă la fiecare întîlnire, nu frig mici și cîrnați pe balcoane și nu beau beri la scara blocului, punînd muzica să urle din telefoane pînă la miezul nopții. Pentru noi, ăștia meridionali, e o catastrofă. Ne-ai luat grătarul, ne-ai luat colacul de salvare. Noi nu putem vedea lumea dacă nu e filtrată prin fumul de mici. Ni s-ar părea slută și de neprivit. Exact așa cum e și cu măștile de protecție. În Japonia și-n Coreea de Sud, ele fac parte din garderoba cea mai firească, din cotidianul cel mai banal. Prin părțile noastre, avem senzația că, dacă ne punem așa ceva pe fețe, sîntem la carnaval. O vreme, așa au reacționat chiar și unii care lucrează prin spitale. Încetul cu încetul, însă, intrăm din ce în ce mai mulți în aceeași vibrație. Păstrăm distanța și ne protejăm. Dacă va fi fiind o imensă manipulare, a reușit. Dacă e, într-adevăr, ceva grav, în sfîrșit, ne-a convins. Acum știm cu toții că urmează, cel puțin pentru unele dintre țări, niște săptămîni grele. Așa cum știm că situația asta se va prelungi și că lucrurile nu se pot relua, cînd s-or relua, exact de-acolo de unde le-am lăsat. Deși, pentru unii, toate astea nu înseamnă absolut nimic altceva decît o prostie. Sau o vacanță mai plină de restricții, după care o luăm de la capăt.
Cînd vom ieși din case, multora ni se va părea deja deplasat și nefiresc să ne îmbrățișăm. Nu tuturor. Cînd vom ieși din case, vom dori mai întîi să umblăm, să ne bucurăm de natură, de sunetul parcului, al pădurii, al rîului care curge printre pietre. Alții vor deschide o bere la scara blocului și vor relua discuția exact de unde au lăsat-o pe la început de martie. Cînd vom ieși din case, vom evita locurile aglomerate, o vreme ne vom gîndi de două ori înainte de a intra într-o sală de concert sau de spectacol. Alții se vor mișca foarte repede în direcția asta și vor chema lumea să fie „din nou împreună”. Cînd vom ieși din case, nu vom iubi mai mult umanitatea, în general, așa cum n-am iubit-o nici înainte. Dimpotrivă. Cînd vom ieși din case, vom fi și mai suspicioși. Și, poate, chiar un pic mai înrăiți. Contează mult ce facem cu momentul ăsta. Cînd vom ieși din case, e foarte important să nu ne răzbunăm pe Lume. E unicul țap ispășitor pe care l-am avut dintotdeauna.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
