Cînd au venit rușii
Unii l-au „citit” pe Putin încă de prima oară cînd l-au văzut la televizor, aflînd că va fi succesorul lui Elțîn. Alții s-au lămurit mai tîrziu, citind diverse articole sau cărți despre cariera lui sau despre modul în care conducea Rusia. De-a lungul vremii, însă, pe mulți oameni i-am simțit foarte reticenți cînd li se vorbea despre lucrurile teribile săvîrșite de Putin în cariera sa politică, despre adevărata lui față și adevăratele lui intenții (chiar dacă pe atunci nimeni nu-și închipuia exact cît de departe va ajunge). Erau persoane care păreau să nu înțeleagă și nici nu le plăcea să audă așa ceva. Se uitau cu suspiciune sau cu un fel de teamă la cei care le dădeau astfel de informații și explicații. Am înțeles unul dintre motivele posibile ale unor asemenea reacții abia după ce am citit un interviu pe care Ion Mihai Pacepa l-a acordat la un moment dat disidentului Dorin Tudoran.
După defectarea sa, Pacepa le-a povestit americanilor (într-o serie de interogatorii) cum era Nicolae Ceaușescu, așa cum îl cunoștea el din imediata apropiere. Generalul ceruse azil politic în Statele Unite, dar, în mod uimitor, a aflat că era cît pe ce să fie trimis înapoi în România (adică la moarte sigură), pentru că președintele Jimmy Carter și cei din anturajul său nu crezuseră o iotă din cele ce le povestise. Cum era posibil așa ceva? Iată explicația lui Pacepa: „(...) am făcut tot ce am putut ca să prezint autorităţilor americane adevărata faţă a lui Ceauşescu. Din păcate, însă, preşedintele american Jimmy Carter, care a fost gazda lui Ceauşescu numai cu trei luni înainte de a-mi acorda azilul politic, a fost un om mult prea onest ca să poată crede că preşedintele României nu putea dormi noaptea dacă nu minţise pe cineva în timpul zilei. De fapt, preşedintele Carter nu a crezut o singură vorbă din tot ce am raportat autorităţilor americane despre Ceauşescu”.
Carevasăzică, propria onestitate poate fi unul dintre motivele pentru care să nu fii în stare să crezi în răutatea unui conducător (sau a unui om, în general), chiar și la un asemenea nivel. La iluzia că nu pot exista astfel de indivizi pe lume se adaugă fascinația, mai puțin occidentală, exercitată de un conducător de țară. Sînt oameni care nu-și pot închipui că un individ ajuns în vîrful unui stat ar fi în stare să comită grozăvii fără motiv. Știm bine cum conducătorii pot fi scuzați în fel și chip, indiferent de cît de abominabile le sînt faptele. Dincolo de lașitate sau oportunism, se vede că uneori cinstea, naivitatea sau propriile iluzii pot fi motive pentru a fabrica asemenea scuze, pentru a fi orb chiar în fața evidențelor.
N-am avut vreodată iluzii în ceea ce-l privește pe un conducător ca Putin (poate doar pe aceea că mai avea destulă inteligență cît să nu invadeze Ucraina). Dar a fost și un moment concret care mi-a dat fiori.
Era la summit-ul NATO de la București din 2008. La Casa Poporului veniseră toți șefii de state NATO, în frunte cu George W. Bush jr. S-a discutat acolo în mod special despre o posibilă aderare la alianță a Georgiei și Ucrainei. Putin își exprimase nemulțumirile în mod caracteristic, iar președintele Franței, Nicolas Sarkozy, îl avertizase telefonic, potrivit informațiilor BBC, că dacă mai continuă să amenințe, cele două țări ar putea fi primite imediat în NATO.
O mare sală din amintita clădire era amenajată pentru presă. Fuseseră montate acolo multe bănci și mese lungi, cu locuri și computere pentru nenumărații jurnaliști din toată lumea, care se puteau așeza să lucreze oriunde. Era o atmosferă zumzăitoare, oameni de toate națiile schimbau informații, legau conversații sau lucrau intens. L-am văzut pe președintele Ucrainei de atunci, Viktor Iușcenko, trecînd prin acea sală a presei, spre sala de plen, înconjurat de un roi de jurnaliști. Era un personaj important pe plan mondial în acele zile. Știam că și președintele Putin urma să sosească la București. La un moment dat, un mare grup de jurnaliști tineri au ocupat pur și simplu sala. Au început să se așeze peste tot, de multe ori peste hainele altora lăsate pe unele locuri, instalîndu-se la computere deschise, părăsite doar pentru moment de către alții, vorbind tare între ei în rusește, ca și cum, în afară de ei, nimeni altcineva n-ar mai fi existat în acea sală. Erau ca de pe altă planetă. Am văzut reflexe instinctive ale celorlalți, de toate națiile, de a-și lua telefonul de pe masă și a-l băga în buzunar. Noii veniți făceau parte din delegația, aleasă probabil „pe sprînceană”, cu care sosise Putin. Urmau să participe la conferința de presă a acestuia, unde aveau să aplaude. Senzația de invazie a fost de o pregnanță terifiantă.
N-am participat la acea conferință de presă a președintelui rus, dar am văzut jurnaliste românce care s-au întors de acolo încîntate de calitatea prestației acestuia, care, după părerea lor, dăduse un „adevărat spectacol”.