Cîinele şi politicianul

Mama ta de jigodie, pleacă, f**!!**, bă, dacă-ţi dau un cap în gură, **!!**... Nici nu vă puteţi imagina ce era la gura mea. Iar mie îmi era greu să-mi imaginez că pot urla pe tonul ăsta. Eram însă îngrozitor de obosit şi de nervos, aşa că m-am descărcat fără urme de cenzură de bună-creştere. Şi a funcţionat: potaia, care se repezise lătrînd furibund pe la spate, ca orice maidanez de tranziţie, s-a uitat o clipă în ochii mei, s-a îngrozit de ceea ce a văzut acolo, şi-a băgat coada între picioare şi a plecat scheunînd cît a putut mai repede. Cînd am realizat cele întîmplate, m-am aşezat pe bordura trotuarului, mi-am scos o ţigară şi m-am tot gîndit dacă să plîng sau să rîd: vorbisem cu un cîine aşa cum vorbesc în societatea noastră toţi cei care vor să aibă autoritate şi să fie ascultaţi necondiţionat, iar cîinele mă înţelesese... Ce este un şef? Dominique de Villepin dezbate această problemă cu Régis Debray, în paginile ultimului număr din Le Nouvel Observateur. Conjunctura face şeful, confruntarea dintre un om şi anumite circumstanţe, după cum se exprima generalul De Gaulle. Pentru Dominique de Villepin (care este şi biograful lui Napoleon), nu există Bonaparte în afara contextului revoluţiei. Pe de altă parte, "eşti consacrat şef de către comunitate sau de către naţiune, dar te simţi şef înainte de aceasta", consideră de Villepin. "De fapt, politica este o problemă de unitate - generalizează Debray - şi nici o comunitate nu poate atinge această unitate fără a face să apară din sînul său o figură mediatoare şi charismatică în care fiecare să se vadă atît reprezentat, cît şi transfigurat. Nu există personalitate colectivă, care să emită opinii şi care să acţioneze, decît printr-o încarnare individuală. E trist pentru democraţie, dar există ceva mai rău decît şeful, şi anume absenţa şefului." Urmează o întreagă analiză a ingredientelor subiective şi obiective care alcătuiesc un şef "clasic", problematică obsesivă în perioada interbelică, de la Malraux sau Sartre la Bernanos sau Alain. Pentru a se ajunge la vechea parabolă a celor două corpuri ale regelui: un şef trebuie să dea de mîncare, dar şi de visat, trebuie să fie pragmatic, dar să aibă şi o dimensiune transcendentă. Şi în prezent? Ei bine, în această "lume a spectacolului", mai exact în această tiranie a imaginii, "corpul mistic" al şefului este aplatizat pe sticla televizoarelor pentru a lăsa locul în întregime vizibilului şi imediatului: "prezenţa înlocuieşte reprezentarea". "Cînd persoana eclipsează personajul sau cînd actorul te face să uiţi scenariul prin efortul său permanent de a se pune pe sine însuşi în scenă, atunci ne aflăm în obscenitatea democratică... Este criza actuală a reprezentării, vrem directul, instantaneul, carnalul." Şi Debray continuă: "Fotografia a fost inventată în 1839. Nu o să ne apucăm să o Ťdezinventăm». Avem un stat-kodak, care se vrea o amprentă a societăţii. Fiecare epocă se defineşte prin ceea ce se decide să considere ca real şi constat că noi am trecut la o altă realitate: audiovizualul a devenit criteriul realului şi seriosului". Dar poate şi mai importantă decît tirania imaginii este tirania sondajelor, care au ajuns să înlocuiască funcţia esenţială a unui şef, aceea de clarviziune şi decizie: "Cînd în fiecare seară un Ťsondator de opinie» îţi explică ce cuvînt îţi aduce mai multe puncte în sondaje, eşti supus unei reguli care nu mai este aceea dictată de conştiinţa şefului, ci aceea suportată de către şef şi provenind dintr-un numitor comun al opiniei publice". Şi la noi? Care este relaţia dintre cele "două corpuri ale regelui"? Care este acest "numitor comun" care face legea în vremea democraţiei mediatice încă destul de originale? S-ar zice că pentru noi contează mai degrabă persoana decît personajul, actorul, nu scenariul, acesta fiind însă învestit, totodată, cu o aură simbolică aproape transcendentă. S-ar zice că dimensiunea pragmatică, ceea ce face "şeful", este mai puţin importantă (şi se uită repede!), ceea ce contează fiind imaginea pe care ne-o trimite. Pe scurt, se pare că realitatea noastră de referinţă este imaginea publică - de la imaginea de "prostănac" a lui Geoană la aceea de "animal politic" a lui Băsescu. Totul devine astfel un joc de vizibilitate, de punere în scenă a apanajelor vizibile şi exterioare ale puterii: este şef, are putere şi autoritate cel care 24 de ore din 24 arată publicului, soţiei şi cîinelui său că este şef, că are putere şi autoritate. Pentru că doar astfel publicul, soţia şi cîinele vor fi convinşi că acesta este cu adevărat un şef şi îl vor consacra ca atare! Dintr-o problemă de unitate a comunităţii, politica devine astfel o simplă problemă de vizibilitate în comunitate, exersarea în gol a gesturilor perceptibile de putere, repetate pretutindeni şi permanent. Căci vai de cel care se va opri o singură zi din acest spectacol perpetuu al puterii: chiar şi cîinele său îl va părăsi a doua zi! Numitorul comun în aceste condiţii? Foarte simplu: cine ţipă şi gesticulează primul, mai tare şi mai îndelungat comparativ cu preopinentul (acest limbaj corporal fiind cel mai vizibil şi mai uşor de înţeles de către toată lumea), fie că este vorba de chelnerul de la restaurant, de subalternul de la serviciu sau de partenerul la un talk-show, este perceput drept cîştigător de către opinia publică. Şi această opinie îi conferă putere reală asupra celor din jur, transformîndu-l astfel într-un cîştigător real! Mă întreb cine a învăţat de la cine acest principiu al primului lătrat: cîinele meu de la oamenii din jur sau invers?