„Celălalt“. Sîntem sau nu „el“?

Publicat în Dilema Veche nr. 742 din 10-16 mai 2018
„Celălalt“  Sîntem sau nu „el“? jpeg

Într-o prelegere interesantă despre cosmopolitism și imigrație, pe care a ținut-o la Iași în 2016, Mircea Martin a subliniat, la un moment dat, dimensiunea (semantică) negativă a unui termen perceput, în general, drept pozitiv. E vorba de toleranță. Profesorul observa, absolut justificat, faptul că a tolera înseamnă, ultimativ, a îngădui (fără îndoială cu parcinomie și chiar cu o anumită aroganță) dezmoștenitului sorții să se bucure, cu măsură, desigur, de preaplinul tău. Gestul „tolerant“ îl pune pe tolerat, inevitabil, într-o poziție de inferioritate, supralicitîndu-i, neelegant, condiția de marginal. El este invitat, subtil, de către tolerantul superior să aprecieze generozitatea revărsată asupra lui și să încremenească într-o postură de eternă gratitudine. Acțiunea „tolerantă“ seamănă, de departe, cu întinderea mofturoasă a mîinii boierului pentru a fi sărutată, docil, de iobagul încovoiat. M-am aflat pe lungimea de undă a reticenței domnului Martin față de toleranță, întrucît, de multă vreme, am resimțit-o eu însumi ca provenind din registrul însușirilor umane mai curînd egocentrice. De aceea, îmi apare a fi greu integrabilă pe lista virtuților fundamentale. M-am gîndit, prin urmare, să o studiez, îndeaproape, în cele ce urmează.

Să lămurim mai întîi de ce sugerează toleranța – la o privire gră­bit-superficială – ceva pozitiv. O explicație trebuie căutată în pre­dis­poziția egocentrică a individului, deja menționată. Moralistul francez (din secolul al XVII-lea) Jean de la Bruyère precizează undeva în celebrele sale Caractere (Les Caractères): „Oamenii se suferă anevoios unii pe alții și sînt înclinați să nu se aprobe reciproc. Ei se arată atît de plini de ideile lor, încît nu mai au loc și pentru opiniile celor din jur.“ Autorul nu se referă, în această maximă, doar la unul dintre „moravurile veacului“, cum, inspirat, se subintitulează cartea lui, ci la maniera esențială de construcție a naturii noastre: obsedată de sine, permeabilă la autosuficiență și, invariabil, subiectiv-pernicioasă. Aproape nimic din ce este exterior personalității proprii (și intereselor personale, carevasăzică) nu reușește să ne capteze atenția, lovindu se de blocajul percepției noastre ca de un zid impenetrabil. A-l tolera pe celălalt devine astfel, măcar în aparență, un exercițiu de mare mărinimie. Îmi calc, iată, în picioare nevoile (neostoite) ale ego-ului, permițîndu-ți ție, o entitate externă și, deci, periferică, să-ți exhibi individualitatea în aria de strălucire a eului meu. Cum poți defini un asemenea sacrificiu altfel decît „virtute“?

Aș aminti totuși că aceste „concesii“, deși pasibile de o oarecare ambiguitate pozitiv-etică, reprezintă, în fond, efectele colaterale ale unui dezinteres banal. Toleranța, în înțelesul său comun, descris mai sus, se ivește atunci cînd interesul personal pentru alteritate încetează să mai funcționeze. Celălalt ori, mai precis, ceea ce are de oferit/solicitat celălalt nu mai intră în interacțiune, în vreun fel, cu spațiul meu vital. Prin urmare, îl pot lăsa să se manifeste, mimînd, totodată, cu dexteritate, îngăduința și generozitatea. Cît timp „apropierea“ sa rămîne „neutră“, nerezonantă adică, din punct de vedere chimic (și nu numai), cu structura mea de intimitate, reușesc să-mi arog, facil, luxul „toleranței“. Îmi explica odată un renumit socio-psiholog cum funcționează chestionarele de stabilire a diverselor grade de acceptare (a unor lucruri) la nivelul populației. Întrebi „Îi agreați pe țigani?“ și primești, cu siguranță, răspunsuri afirmative de la 90% din respondenți. Mai tîrziu însă te întorci cu o interogație ușor perversă – „Despre care țigani ați dori să aflați zilnic noutăți, cei din America ori cei din cartierul dumneavoastră?“ Sută la sută dintre subiecți vor bifa acum căsuța cu „cei din America“. Clarificarea fixează, cu adevărat, gradul de „toleranță“ al comunității căreia i te adresezi.

Iar acest grad de toleranță e, fără discuție, zero, întrucît materializarea celuilalt, prin apropiere, îmi schimbă automat tipul de percepție și modalitatea de stimulare a intereselor proprii. Toleranța, așa cum o definim și ne-o asumăm noi astăzi, ilustrează mai degrabă indiferența pentru „obiectul“ său (alteritatea) decît dragostea necondiționată și pornirea irepresibilă de a coexista (cu celălalt). Pe lîngă îngîmfare, „tolerantul“ dezvăluie și o semnificativă doză de ipocrizie. El joacă un rol în care a ajuns din întîmplare. „Întîmplarea“ în cauză face, înainte de orice, ca subiectivitatea (egocentricitatea) lui să nu fie afectată. Apoi, se deschide, eventual, și ușa unei posibile curiozități pentru exotismul „toleratului“. În concluzie, am rezerve, din motivele enunțate, în a privi cu simpatie această imensă compulsie a postmodernității, numită „toleranță“. Mai mult, modul în care ea este clamată, impusă și teoretizată de „formatorii“ contemporaneității îmi apare ofensator, trivial, monomaniac, fals și duplicitar. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Grecia sub zodia incendiilor forestiere și a caniculei. Turiști români: „Ne cred pe toți proști?”
În timp ce atenționările de călătorie apar aproape în fiecare zi pentru Grecia, din cauza riscului de incendii forestiere, turiștii românii susțin că vremea e perfectă.
image
Cât ar mai fi avut de trăit Ceaușescu dacă nu era executat. Care era boala ținută la secret a ultimului dictator al României
Nicolae Ceaușescu suferea de mai multe boli grave, spun medici români dar și surse din cadrul CIA. Dacă una dintre afecțiuni ajunsese cunoscută prin intermediul CIA, cealaltă rămâne și astăzi un mister. Se presupune că Ceaușescu nu ar mai fi supraviețuit mult după 1989.
image
Cum ne-a adus manelistul Babasha în atenția lumii întregi. Ce scrie The Independent despre manelele din România
Babasha, cântărețul de manele care a fost huiduit la primul concert susținut de Coldplay, a atras atenția lumii întregi, publicațiile străine relatând evenimentul, și afirmând că reacția publicului ar reaprinde „dezbaterea despre rasism din România”.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.