„Celălalt“. Sîntem sau nu „el“?
Într-o prelegere interesantă despre cosmopolitism și imigrație, pe care a ținut-o la Iași în 2016, Mircea Martin a subliniat, la un moment dat, dimensiunea (semantică) negativă a unui termen perceput, în general, drept pozitiv. E vorba de toleranță. Profesorul observa, absolut justificat, faptul că a tolera înseamnă, ultimativ, a îngădui (fără îndoială cu parcinomie și chiar cu o anumită aroganță) dezmoștenitului sorții să se bucure, cu măsură, desigur, de preaplinul tău. Gestul „tolerant“ îl pune pe tolerat, inevitabil, într-o poziție de inferioritate, supralicitîndu-i, neelegant, condiția de marginal. El este invitat, subtil, de către tolerantul superior să aprecieze generozitatea revărsată asupra lui și să încremenească într-o postură de eternă gratitudine. Acțiunea „tolerantă“ seamănă, de departe, cu întinderea mofturoasă a mîinii boierului pentru a fi sărutată, docil, de iobagul încovoiat. M-am aflat pe lungimea de undă a reticenței domnului Martin față de toleranță, întrucît, de multă vreme, am resimțit-o eu însumi ca provenind din registrul însușirilor umane mai curînd egocentrice. De aceea, îmi apare a fi greu integrabilă pe lista virtuților fundamentale. M-am gîndit, prin urmare, să o studiez, îndeaproape, în cele ce urmează.
Să lămurim mai întîi de ce sugerează toleranța – la o privire grăbit-superficială – ceva pozitiv. O explicație trebuie căutată în predispoziția egocentrică a individului, deja menționată. Moralistul francez (din secolul al XVII-lea) Jean de la Bruyère precizează undeva în celebrele sale Caractere (Les Caractères): „Oamenii se suferă anevoios unii pe alții și sînt înclinați să nu se aprobe reciproc. Ei se arată atît de plini de ideile lor, încît nu mai au loc și pentru opiniile celor din jur.“ Autorul nu se referă, în această maximă, doar la unul dintre „moravurile veacului“, cum, inspirat, se subintitulează cartea lui, ci la maniera esențială de construcție a naturii noastre: obsedată de sine, permeabilă la autosuficiență și, invariabil, subiectiv-pernicioasă. Aproape nimic din ce este exterior personalității proprii (și intereselor personale, carevasăzică) nu reușește să ne capteze atenția, lovindu se de blocajul percepției noastre ca de un zid impenetrabil. A-l tolera pe celălalt devine astfel, măcar în aparență, un exercițiu de mare mărinimie. Îmi calc, iată, în picioare nevoile (neostoite) ale ego-ului, permițîndu-ți ție, o entitate externă și, deci, periferică, să-ți exhibi individualitatea în aria de strălucire a eului meu. Cum poți defini un asemenea sacrificiu altfel decît „virtute“?
Aș aminti totuși că aceste „concesii“, deși pasibile de o oarecare ambiguitate pozitiv-etică, reprezintă, în fond, efectele colaterale ale unui dezinteres banal. Toleranța, în înțelesul său comun, descris mai sus, se ivește atunci cînd interesul personal pentru alteritate încetează să mai funcționeze. Celălalt ori, mai precis, ceea ce are de oferit/solicitat celălalt nu mai intră în interacțiune, în vreun fel, cu spațiul meu vital. Prin urmare, îl pot lăsa să se manifeste, mimînd, totodată, cu dexteritate, îngăduința și generozitatea. Cît timp „apropierea“ sa rămîne „neutră“, nerezonantă adică, din punct de vedere chimic (și nu numai), cu structura mea de intimitate, reușesc să-mi arog, facil, luxul „toleranței“. Îmi explica odată un renumit socio-psiholog cum funcționează chestionarele de stabilire a diverselor grade de acceptare (a unor lucruri) la nivelul populației. Întrebi „Îi agreați pe țigani?“ și primești, cu siguranță, răspunsuri afirmative de la 90% din respondenți. Mai tîrziu însă te întorci cu o interogație ușor perversă – „Despre care țigani ați dori să aflați zilnic noutăți, cei din America ori cei din cartierul dumneavoastră?“ Sută la sută dintre subiecți vor bifa acum căsuța cu „cei din America“. Clarificarea fixează, cu adevărat, gradul de „toleranță“ al comunității căreia i te adresezi.
Iar acest grad de toleranță e, fără discuție, zero, întrucît materializarea celuilalt, prin apropiere, îmi schimbă automat tipul de percepție și modalitatea de stimulare a intereselor proprii. Toleranța, așa cum o definim și ne-o asumăm noi astăzi, ilustrează mai degrabă indiferența pentru „obiectul“ său (alteritatea) decît dragostea necondiționată și pornirea irepresibilă de a coexista (cu celălalt). Pe lîngă îngîmfare, „tolerantul“ dezvăluie și o semnificativă doză de ipocrizie. El joacă un rol în care a ajuns din întîmplare. „Întîmplarea“ în cauză face, înainte de orice, ca subiectivitatea (egocentricitatea) lui să nu fie afectată. Apoi, se deschide, eventual, și ușa unei posibile curiozități pentru exotismul „toleratului“. În concluzie, am rezerve, din motivele enunțate, în a privi cu simpatie această imensă compulsie a postmodernității, numită „toleranță“. Mai mult, modul în care ea este clamată, impusă și teoretizată de „formatorii“ contemporaneității îmi apare ofensator, trivial, monomaniac, fals și duplicitar.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
