Cel care a ştiut

În acea zi, spre sfîrşitul prînzului, Winston Churchill s-a ridicat grăbit după ce şi-a înfipt linguriţa în desertul nici măcar început. Era o zi de marţi, altfel banală, şi, la un sfert de oră după, maşinile oficiale intrau pe poarta principală a Colegiului Westminster din orăşelul american Fulton, statul Missouri. Istoria, insensibilă la detalii, n-a reţinut că acolo, în faţa intrării, fostul premier era să fie sugrumat de unul dintre paznici: un american în vîrstă, osos, lungan şi vorbăreţ care doar atît a apucat - de emoţie - să mai spună, You did it great, Mr. Churchill, you did it great!; asta în timp ce-l îmbrăţişa pe englez ca şi cum ar fi fost singurul lucru cert atins în viaţă. Ce a urmat se mai ştie. Alături de preşedintele american Truman, Churchill a intrat în sala de bal a colegiului şi, după ce a tuşit uşor la tribună şi a mulţumit celui care-l prezentase, a spus că va da glas unor opinii particulare şi că n-ar dori să angajeze, în vreun fel, Marea Britanie. Şi a zis: Am mare admiraţie şi prietenie faţă de curajosul popor rus şi faţă de camaradul meu de lupte, mareşalul Stalin. (...) E totuşi de datoria mea să vă expun cîteva idei privind situaţia de fapt din Europa. Aici a făcut o pauză, după care: De la Szczecin - la Marea Baltică - la Trieste - la Adriatica -, o cortină de fier a căzut peste continent. Dincolo de-această linie se află capitalele ţărilor Europei Orientale: Varşovia, Berlinul, Praga, Viena, Budapesta, Belgradul, Bucureştiul şi Sofia. Toate aceste oraşe mîndre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică şi toate sînt supuse, sub o formă sau alta, nu numai influenţei, ci mai ales controlului foarte strîns şi constant crescător al Moscovei. (...) Comuniştii, care erau slabi în toate aceste ţări ale Estului, au fost investiţi cu puteri care nu corespund nicidecum importanţei lor numerice şi încearcă peste tot să impună un control totalitar... Era 5 martie 1946. Şi - cum se spune - pentru a-l descrie pe Diavol, ai nevoie de cineva care a fost în Infern. Iar Churchill fusese. Între 9 şi 18 octombrie 1944, el petrecuse un crucial sejur la Moscova, prilej cu care, de teamă, îi oferise lui Stalin, în schimbul Greciei, controlul în România şi Bulgaria (ţări în care Armata Roşie oricum intrase, iar Churchill bănuia că nu va mai ieşi curînd). Acolo, la masa pe care s-a plimbat şerveţelul cu procentaje, s-a stabilit viitoarea hartă a Europei - şi nu la Yalta, unde Roosevelt (neofit în combinaţie) n-a mai avut ce face decît să încerce să-l înveţe pe Stalin să bea votcă cu lămîie (nu e o glumă!), după care, la două luni, a şi murit. Despre Churchill, cel de dinainte şi de după Fulton, s-au spus multe lucruri. Cînd era supărată pe el, soţia sa Clementine spunea că Winston ar fi un om cu totul deosebit dacă nu i-ar mirosi gura în aşa hal (ca oricărui fumător de trabuc îmbătrînit în rele, dintre dinţii lui galbeni ieşea o teribilă duhoare!). Hitler îl descria ca fiind un gogoman cu care o să dea de-a dura printre ruinele Parlamentului britanic - asta prin 1940, în timpul aero-bătăliei pentru Anglia, pentru că mai tîrziu nu mai contează ce mai putea spune Hitler. În fine, De Gaulle a zis doar atît: aş fi fost mult mai fericit dacă n-aş fi fost obligat să împart cu el aceeaşi Istorie - asta după 1945, pentru că mai înainte francezul se rugase la ceruri să poată împărţi cu Churchill orice. Azi, un polon, un român sau un bulgar se gîndesc la el ca la cel care i-a cedat în troc. Se uită că Churchill a fost cel care a propus, în timpul războiului, o debarcare aliată în Balcani - mai bine spus, a fost singurul care s-a gîndit la aşa ceva. Văzînd că asta nu se va întîmpla, s-a decis să facă ceea ce ştia mai bine, ceea ce era învestit să facă şi ceea ce, mai presus decît orice, trebuia să facă: să salveze Britania. Mai direct spus, Churchill n-avea nici o datorie faţă de România sau Bulgaria (iar datoria faţă de Polonia, reală, pur şi simplu nu mai era în stare s-o plătească!) - şi a ales ceea ce-i trebuia: Grecia. Pe 5 martie 1946, la Fulton, el mai spunea: Nu cred că Rusia doreşte război. Ceea ce ea doreşte-s doar fructele războiului şi o expansiune nelimitată a puterii şi doctrinei sale. (...) Am reuşit, în cursul războiului, să-i cunosc pe (...) ruşi şi sînt convins că, din tot ce-i pe lume, ei respectă cel mai mult forţa şi că nimic altceva nu dispreţuiesc mai mult decît slăbiciunea. Au trecut de atunci 60 de ani - mai că o viaţă de om! Dintre cele 8 oraşe numite de el, azi 5 sînt capitale ale unei UE liberal-democratice şi capitaliste; două trag tare să devină, iar una deocamdată doar doreşte. Cît despre Rusia... Indiferent ce-a apărat, ce-a tîrguit sau ce-a cedat, Churchill rămîne cel ce-a-nţeles printre primii că, în lupta cu Răul, libertatea nu se poate bizui decît pe cei dispuşi să plătească şi cu sînge, lacrimi sau sudoare. Şi nu că n-ar mai fi cazul...