Ceea ce-i mişcă pe europeni
Dle Văcăroiu, de un an şi mai bine mă tot gîndesc care-ar putea fi - dac-ar trebui să aleg - simbolul Europei Unite. Şi, după amar de chibzuială, trebuie să vă spun că am găsit nu unul, ci două simboluri. Nu pot să le separ. Sînt două, şi nu pot lăsa vreunul dintre ele deoparte, fără ca celălalt, într-un fel, să şchioapăte. O să-mi daţi dreptate. Dar mai înainte de a vă descrie aceste simboluri, permiteţi-mi să vă încălzesc puţin. I-auziţi ce scriu cei englezi care fac (sub straşnic anonimat!) revista The Economist (v. ediţia din 17 martie a.c.): cum orice persoană care se apropie de 50 de ani are nevoie de puţin machiaj, ca să-şi mai ridice ridurile şi moralul, cică asta ar fi valabil şi pentru creatura numită Europa Unită. Pentru că - ei, da, dle preşedinte - UE împlineşte luna asta 50 de ani! Nu reiese foarte clar dacă pentru Europa ultimul machiaj (era să scriu ultima machială!) am fost noi şi bulgarii - eventual noi cu Gerovitalul, iar bulgarii cu uleiul de roze - dar fapt e că timpul trece nemilos. Numai gîndiţi-vă: sîntem în martie 1957... Dvs. abia ce împliniserăţi 13 ani... Eu doar ce mai aveam de aşteptat vreo 10 ani pînă să împlinesc ceva... Regizorul Roger Vadim îşi împlinise visul şi turnase la Saint-Tropez, cu Brigitte Bardot, filmul Şi Dumnezeu a creat femeia... Mai ateu din fire şi totodată neavînd o Bardot la dispoziţie, Gheorghiu-Dej era pe cale de a-şi împlini şi el visul şi de a pune jos pe cine putea - pe Iosif Chişinevschi şi pe Miron Constantinescu, mai exact... Ei bine, atunci, pe 25 martie 1957, într-o sală de pe Colina Capitoliului din Roma, şefii a şase state occidentale înfiinţau Comunitatea Economică Europeană - bunica Uniunii Europene de azi. La ora la care vă scriu, dle Văcăroiu, această UE, azi mult lărgită, se pregăteşte de sărbătoare. Maestra de ceremonii va fi Angela Merkel, mîine, la Berlin. Nu vă mai spun că mi-a trimis şi mie invitaţie! Să mă duc (cum spune premierul Tăriceanu)? Să nu mă duc (cum sugerează preşedintele Băsescu)? Sfîşiat de dilemă, nu-mi rămîne decît să vă descriu, iată, cele două simboluri în care încrustez ideea mea de Europă. Primul dintre ele este dispozitivul numit GPRS - o chestie cît un pachet pe ţigări culcat pe-o parte, fixat la bordul maşinilor. Această mică jucărie face din orice şofer un magician. Taximetrist, vilegiaturist, camionagiu sau şofer de ambasadă, GPRS-ul serveşte democratic pe oricine. Indiferent de unde-ai pleca de pe harta Europei, bagi punctul de destinaţie şi maşinăria stabileşte legătura cu nu ştiu ce satelit de deasupra noastră şi te ghidează apoi astfel încît, orb să fii, şi tot ajungi unde vrei. La drum lung, nu mai trebuie să ştii numele tuturor satelor din cale; în oraşe, poţi să n-ai habar de intersectarea străzilor; maşina te ghidează la fix, îţi spune cînd s-o iei la dreapta, cînd la stînga etc. Evident, ea există şi în România - deşi, fatalmente, harta României nu apare pe formatul standard al GPRS-urilor europene, ci trebuie cumpărată pe disc separat (întocmai ca pe vremea lui Montesquieu, cînd Europa se termina tot prin Ungaria). Ei bine, dle Văcăroiu, şi nu pot să nu-mi amintesc faptul că acum 20 de ani, soldat fiind în armata RSR, eram prelucraţi - eu şi camarazii de arme - ca nu cumva să facem marea greşeală şi cumplita trădare de a da vreo hartă a ţării noastre vreunui cetăţean străin care ne-ar cere aşa ceva! Repet: în doctrina militară a RSR (ca şi a întregului lagăr estic, bănuiesc) harta rutieră era mare secret de stat! Şi ca să nu credeţi că vă bat apropouri despre România socialistă, aflaţi că, pe la 1939, şi hărţile rutiere ale Franţei erau secrete, ca nu cumva să pună mîna pe ele vreun german invadator, să recupereze Alsacia şi Lorena! Acestor vremuri, GPRS-ul le pune cruce. Într-o cutie cît palma unei domniţe, ai hărţi cîte n-au avut generaţii întregi de ofiţeri de Mare Stat Major. Iar al doilea simbol - să nu rîdeţi - îl văd în acele trollere care umplu toate gările şi aeroporturile continentului (şi ale lumii întregi). Nişte geamantane sau valize, spuneţi-le cum vreţi, acuâ majoritatea made în China, dar cărora mai înainte cineva (un occidental, pariez) a avut mirabila idee de a le pune două roţi - astfel încît orice îşi poate trage după el bagajul. De-aş fi Umberto Eco, le-aş dedica un volum - pentru că nu-mi imaginez ceva mai semnificant decît aceste cufere în etern neastîmpăr, de-a lungul unui continent astfel unit în mişcare. În secolul al XI-lea al erei creştine, aparent brusc, Occidentul catolic, abia ieşit din barbarie, a luat-o înaintea Bizanţului ortodox - cum, dle Văcăroiu? - printr-o mînă de cărturari care, cu desagi de cărţi pe spinarea măgarilor, au început să cutreiere dintr-un tîrg în altul. Azi, aceste trollere - ce poartă laptopul, pijamaua şi periuţa de dinţi ale peregrinului modern - sînt continuarea lor firească şi al doilea mare simbol al dinamismului european occidental. De-asta cred că azi, la 50 de ani de cînd fondatorii ei s-au întîlnit la Roma, Europa este mai puternică: tocmai pentru că este mai mereu pe drumuri.
