Cea mai fierbinte dintre pieţe
Traducerea este piaţa viitorului. Traducătorul Simultan se va afla curînd pe coperta revistei Time şi va fi... o fiinţă umană. Maşinile nu pot traduce, oricît de deştepte le-am face noi să fie. Dă-i o urmă din nuanţa unei nuanţe şi maşina va greşi. De fapt, singura treabă pe care o mai poate îndeplini numai omul este traducerea. Acestea fiind zise, nici oamenii nu traduc fără greş. Milioane de oameni s-au pierdut în interstiţiile dintre cuvinte şi nici că i-a mai văzut cineva vreodată. În sectorul meu de afaceri, poezia, care este o măruntă rezervaţie în vastul domeniu al utilizării limbajului, rata pierderilor este foarte mare. În fiecare an, universităţile noastre scot pe bandă chipuri noi gata să se apuce de Baudelaire, Rilke, Pasternak şi Arghezi. La doi ani după absolvire, poţi traversa cîmpurile semantice şi număra cadavrele. Chiar şi traducerile aşa-numite "de succes" trebuie să fie retraduse la fiecare cinci ani pentru a putea încorpora în limbajele cele noi ceea ce nu a fost înţeles la prima mînă. Se ştie că poezia este de netradus, dar nici celelalte comunicări lingvistice nu fac excepţie. Nici afacerile, nici Naţiunile Unite nu sînt scutite de erorile de traducere. De ce sînt limbile atît de refractare la translatarea sensurilor de la un set de sunete la altul? Răspunsul s-ar putea să vă uimească: limbile sînt diferite tocmai pentru că nu vor să se lase traduse! Războiul nu este rezultatul unei greşeli de traducere, ci consecinţa traducerii unei limbi împotriva voinţei ei. Poezia, care este muzica delicată a diferenţelor infinitezimale, se situează a priori într-o poziţie unică, dar orice limbaj este, de fapt, povestea unor diferenţe. Oamenii din vale vorbesc altfel decît oamenii de la munte pentru că: 1) valea le modelează trupul şi vorbeşte prin ei şi 2) nu vor ca oamenii de la munte să înţeleagă ce vorbesc. Fiinţa fizică din care sînt şi ei o parte găseşte plăceri delicioase în conştientizarea diferenţei. A apăra acest deliciu presupune protecţia în faţa altor topografii. Avem în creierul nostru lingvistic un întrerupător micuţ care comandă evoluţia rapidă a comunicării, în funcţie de stimulii exteriori. Dacă în exterior o singură piatră îşi schimbă locul, limbajul suportă la rîndu-i o schimbare. Cînd ne-am mutat de la ţară la oraş, am început să ne traducem unii pe alţii. Mass-media, acest esperanto al epocii noastre, traduce automat orice limbaj, pentru a realiza un peisaj comun virtual. Pe de-o parte, în era mass-media nu este nevoie de translatori. Pe de altă parte, mass-media piere dacă limbajul ei nu este hrănit constant cu diferenţe lingvistice pe care să le zdrobească şi să le omogenizeze. În secolul al XXI-lea, vulgata urbană este locul unde adaptările se produc cel mai lesne şi de aceea ele constituie cele mai căutate delicatese ale mass-media. În afara mass-media, este nevoie mai mult ca oricînd de traducători. Pentru ca treaba să meargă înainte, diferenţele trebuie înţelese. Tăvălugul esperanto-ului mediatic sau traducerile de doi bani nu sînt suficiente. Transferul banilor şi transformarea şi libera circulaţie a bunurilor sînt tot atît de delicate ca şi poezia. Media, care este ea însăşi doar un alt domeniu de afaceri, are nevoie de o pre-traducere, înainte de a putea purcede la crearea iluziei universalităţii. Există cîteva excepţii de la regula inevitabilei aproximaţii: una dintre ele se numeşte Ioana Avădani, cea care re-transpune acest text din americană în bucureşteană. traducere de Ioana AVĂDANI
