Ce urmează?
Alegerile s-au încheiat cu un rezultat în mare măsură drept, întemeiat destul de firesc pe ceea ce s-a întîmplat în ultima vreme în politica românească. Numai că votul a fost dat în conformitate cu politica internă, iar efectele lui concrete constau în trimiterea de deputați în Parlamentul European. Rezultatul în interior este, deocamdată, unul simbolic. Coaliția PSD-ALDE are încă majoritate parlamentară internă, deși voturile însumate pe care le-au obținut pe 26 mai nu reprezintă nici 30%. E o situație ciudată. Opoziția a primit vînt în pupa, dar bărcile lor au pînze prea -mici în Parlamentul de la București. PSD deține încă guvernul, iar din punct de vedere strict constituțional, juridic, nu există nici un fel de pîrghii pentru schimbarea lui și cu atît mai puțin pentru convocarea de alegeri anticipate. Puterea politică se află într-un fel de șah fără posibilități clare de a fi făcută însă și mat.
Desigur, Opoziția are acum un ascendent moral confirmat de electorat și acțiunile ei ar trebui să aibă altă greutate. Dar se pare că autoritatea morală, legitimitatea, onoarea, competența și alte asemenea elemente nemateriale nu-i prea interesează pe cei aflați acum la conducerea țării. Foștii apropiați ai lui Dragnea, în special, adoptă o postură asemănătoare celei a lui Stalin, care ironiza dorința Vaticanului de a se implica în tratativele de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial, întrebînd „Cîte divizii are Papa?“. Cîțiva ani mai tîrziu, la moartea lui Stalin, papa Pius al XII-lea ar fi spus că „Acum va vedea cîte divizii avem“. Nu știm cît va mai dura pînă cînd cei aflați la guvernare vor descoperi diviziile Opoziției. Și nu știm nici cum va acționa Opoziția pentru a-și transforma puterea morală în putere reală.
În aceste condiții, mi se pare că partidele anti-PSD, ca să le numesc așa, au practic două mari posibilități în față. Una ar fi să forțeze în Parlament o schimbare a majorității. Să facă alianțe, să convingă deputați și senatori să voteze împotriva actualului guvern la o moțiune de cenzură. Guvernul Dăncilă odată căzut, ar urma negocieri pentru un nou guvern. E un scenariu care ar duce la o serie de compromisuri. Dacă, la limită, Opoziția ar reuși să-și impună propriul guvern cu sprijinul unora dintre parlamentarii actuali, ar fi un guvern minoritar, depinzînd mereu de un Parlament nu prea favorabil, dacă nu chiar ostil. PSD ar putea face o opoziție puternică fără să piardă complet controlul asupra puterii, adică o situație de genul celei a Guvernului Cioloș. Un asemenea guvern ar putea plăti pentru toate greșelile guvernărilor anterioare ale PSD, iar la alegerile parlamentare de peste un an și jumătate deja lucrurile astea ar conta și votul ar putea să fie din nou în favoarea PSD. Este și felul în care gîndesc și se exprimă unii membri PSD cu o viziune mai largă.
O altă subvariantă cu actuala majoritate parlamentară, și anume un guvern de alianță între PSD și oricare dintre celelalte două partide care au ieșit cîștigătoare la europarlamentare, e extrem de greu de imaginat, chiar dacă în politica românească n-ar mai trebui să ne mire nimic.
În orice caz, compromisurile posibile cu actuala majoritate ar aduce Opoziției probleme pe termen lung. Pe de altă parte, cu cît mai mult timp actualul guvern continuă să conducă, cu atît mai dezastruoase vor fi efectele pentru toată lumea. De aceea nici cealaltă mare posibilitate, și anume lăsarea guvernului actual să erodeze și mai tare capitalul politic al PSD, pînă la viitoarele alegeri parlamentare la termen, nu e tocmai fericită. E de presupus și că aceia care au ieșit în număr mare la vot ca să pedepsească guvernarea PSD speră să vadă și ceva rezultate ale votului, măcar o activare serioasă a partidelor de opoziție. Capacitatea acestora de a face ceva concret rămîne însă destul de redusă.
Va decide oare Opoziția să facă totul pentru a da jos Guvernul Dăncilă sau se va limita la criticarea lui, la cererile de demisie formale și la contestări vocale? E o dilemă. În toată această poveste, mi se pare că alegerile prezidențiale nu au prea mare importanță. Dacă, așa cum se prevede, cîștigă Iohannis, nimic nu se schimbă de fapt în mod concret pe eșichierul politic. Tot la fel și dacă ar cîștiga un Cioloș, de exemplu, pentru că oricare ar fi președintele, rolul lui e limitat. PSD ar rămîne în șah, fără mat. Poate guverna înainte, cu același guvern, la fel de prost, ceea ce ar însemna încă un an și jumătate pierdut pentru România și o întindere periculoasă a răbdării electoratului. Pentru ieșirea din această dilemă e nevoie de multă inteligență și creativitate politică.
Pe termen scurt, interesul PSD este să rămînă la guvernare. Pe termen mai lung, interesul lor ar trebui să fie invers: cedarea guvernării pînă la viitoarele alegeri programate în 2020. Interesul Opoziției pe termen scurt ar fi să preia guvernarea. Fără anticipate însă (pe care să le cîștige), o guvernare în condițiile actuale le-ar fi foarte probabil defavorabilă. Cred însă că, pînă una-alta, nici unii, nici alții nu vor reuși să lase lucrurile să se desfășoare conform strategiilor pe termen lung.
