Ce poți să faci cu oasele
O doamnă dintre acelea tot mai rar de întîlnit, ce ține la respectarea regulilor tradiționale de politețe și bună creștere, povestea că a întîlnit un domn, un mare doctor trăit mulți ani în Occident, pe care și eu îl cunoșteam din copilărie, care a reușit s-o uimească și chiar s-o depășească de multe ori în privința amintitelor reguli. Doctorul atrăgea atenția, de exemplu, că, poate nu chiar obligatoriu, dar în orice caz frumos este să nu lași nimic în farfurie, mai ales dacă ești servit la masă de altcineva, într-o vizită sau la un restaurant. O cerință care pune multe probleme într-o epocă a dietelor și care poate părea nefirească unora sau de-a dreptul imposibilă. M-am gîndit că regula s-ar putea bate cap în cap și cu ideea că nu e chiar elegant să te apuci să ștergi cu pîine și tot sosul de pe farfurie. Dar, în fine, acum vreau să vă povestesc ce am făcut eu odată.
Într-o iarnă am mers pentru o zi la schi, la Azuga. Mi-am exersat veleitățile pe pîrtiile Cazacu și Sorica de dimneață devreme pînă la ora prînzului. Cum mi s-a făcut foame, mi-am adus aminte că în apropiere exista un restaurant foarte bun, pe lîngă cramele Rhein. Un local cu o atmosferă plăcută și nu foarte scump. Înăuntru găsești fotografiile familiei regale, ai cărei membri, inclusiv regele Mihai, au vizitat restaurantul. Am intrat deci acolo cu toată încrederea și am primit meniul frumos copertat. Conținea o mulțime de bunătăți, care pentru unul ca mine, venit flămînd direct de pe pîrtie, sunau pur și simplu formidabil: ciorbă de văcuță, supă cremă de ciuperci, fripturi de multe feluri, mititei, pește, paste, plăcinte și deserturi de-a dreptul criminale. Îmi fugeau ochii de la una la alta și nu știam ce să aleg mai întîi. A intervenit atunci rațiunea, care mi-a sugerat că n-ar fi totuși cazul să stric efectele sportive și curative ale acelei prime jumătăți de zi cu o masă copioasă. Am decis că trebuie să mă mulțumesc cu un singur fel și am ales o porție de rață pe varză, cu o singură chiflă și apă plată. M-am gîndit că, pe lîngă deliciul unui asemenea preparat, era ceva care ar fi putut să-mi potolească, întrucîtva, foamea.
Pînă să vină comanda am așteptat un timp rezonabil, dacă mă luam strict după ceas, interminabil însă dacă mă luam după senzațiile mele tot mai puternice. Biata chiflă pusă de la început pe masă a căzut imediat victimă. În sfîrșit, a venit și pulpa de rață închisă la culoare, pe varza cea aburindă. Am început să mănînc. O nebunie, așa cum mă și așteptasem. Numai că, odată ce-am terminat (foarte repede), am avut senzația că tot la început sînt. Mi-era încă foarte foame. Rațiunea a intervenit din nou zicîndu-mi că ajunge un fel. De acord! E nevoie și de disciplină, și de autoimpunere: un singur fel și gata. Dar din acel fel mai rămăsese totuși ceva. Iar creierul și stomacul meu au ajuns la un compromis care spunea cam așa: „Capătul ăla de os e moale și are probabil și puțină măduvă. Nu e un alt fel de mîncare, face parte din aceeași singură porție asupra căruia am convenit“. Am început deci să ronțăi cu grație acel capăt bun de os. Nu mi-a păsat că odată auzisem spunîndu-se că nu e bine să mănînci partea aia, dacă pulpa a fost congelată înainte de gătire (ceea ce era foarte probabil). După ce am terminat, am luat și celălalt os și i-am aplicat aceeași procedură. Tot ronțăind însă, am început să avansez cu dinții, încet-încet, către mijloc, acolo unde e mai tare. Cu răbdare, am reușit să birui și acea parte. În jur nu erau alți clienți, așa că n-aveam de ce să-mi fac prea multe probleme. Destul de repede, toate oasele au dispărut complet din farfurie. Dar a venit chelnerița și m-a întrebat dacă totul e în regulă. I-am răspuns că da, însă ea, care știa bine ce-mi adusese (eram aproape singurul client), a rămas cu ochii la farfuria mea goală, cu o expresie cît se poate de uimită. Apoi a aruncat o privire iute către micul meu rucsac atîrnat de spătarul scaunului. Probabil s-a gîndit că acolo trebuia să le fi pus, pentru vreun cățel ce aștepta acasă. „Le-am mîncat“, am zis eu zîmbind. „Ce anume?“, a întrebat ea făcîndu-se că nu știe despre ce e vorba. „Oasele.“ În privirea ei, pînă atunci nedumerită, am zărit un licăr de spaimă. „Păi, să vă fie de bine!“, a bîiguit, luînd farfuria cu o mînă tremurîndă de parcă s-ar fi temut să n-o mușc. Am realizat atunci că surîsul meu jenat trebuie să i se fi părut zîmbetul unui căpcăun. Chiar așa, m-am gîndit în timp ce ieșeam, cum am putut face una ca asta? Să mănînc oasele de la pulpa de rață? Ce m-a apucat? E adevărat că am respectat pe deplin regula aceea care spune să nu lași nimic în farfurie. Dar numai elegant n-a fost.
