Ce mi-ai adus din pelerinaj?
Dacă ar trebui aleasă o singură categorie de descoperiri arheologice pentru a studia pelerinajul creștin în primele lui secole, cred că aș alege ploscuțele cu imaginea Sfîntului Mina între cămile. Nu se cade să le consider simpatice, dar asta e situația. E vorba de mici recipiente de ceramică (7-8 cm înălțime), turtite (2 cm grosime), din care s-au descoperit mii și mii, de la Heidelberg pînă în Sudan, din Ierusalim la Marsilia. Ele provin de la cel mai important loc de pelerinaj creștin din Egiptul vremii, mormîntul Sfîntului Mina, martirizat în vremea împăratului Dioclețian, pe la 300 d.Hr. În secolele de pînă la invazia arabă, un adevărat orășel, Menapolis, a fost construit în jurul mormîntului, cu bazilici, terme, baptisteriu și, bineînțeles, cozi mari în piațeta unde se vindeau ploscuțele. Produse local din tipare, ele erau umplute cu apă din izvorul de lîngă criptă sau cu ulei din opaițele din preajma mormîntului, altarului și relicvariilor. Două asemenea ploscuțe (ampullae) au fost găsite în vestul Angliei, la 3.500 km de Abu Mina. Asta nu înseamnă că egiptenii din Alexandria aflată (azi) la o oră de mers nu le foloseau; săpăturile de-acolo au găsit peste o sută. Trei vin din Constanța noastră, dar și din alte locuri din Dobrogea (Capidava). Ce n-aș da să știu poveștile tomitanilor din secolele V-VI care au dat o fugă în Egipt, departe în sud. (Constanța și Abu Mina sînt pe același meridian, 29° longitudine estică. Lucrul acesta trebuie spus răspicat, pentru că orice coincidență face viața mai frumoasă.)
Sînt artefacte greu de etichetat, în orice caz non-utilitare, un fel de suveniruri sacre, de obicei nepretențioase, lutul nici măcar nu e glazurat, deși cîteva sînt de argint. Pe o față îl vedem mereu pe Mina, în relief, cu brațele larg deschise, adică rugîndu-se, flancat de două cămile care se prosternează în fața lui. Pe spate apar simboluri creștine – cruce, frunză de palmier, corabie – sau inscripții de tip „o binecuvîntare a Sf. Mina“. O analiză a distribuției acestor suveniruri ar fi esențială pentru o sociologie a pelerinajului timpuriu. Din păcate, prea puține din ele provin din săpături arheologice și prea multe de pe piața neagră, fără să se mai știe locul și contextul descoperirii.
Un detaliu: pe vreo 20 de asemenea ploscuțe, care, cum ziceam, au figura lui Mina pe față, apare pe spate, surprinzător, Sfînta Tecla. Faptul că cei doi fuseseră martirizați în locuri nu prea depărtate (ea în Cilicia, el pe cînd era detașat ca soldat în Frigia) nu e deloc o explicație suficientă. Ce-i drept, cîteva detalii din biografia lor tîrzie se intersectează, probabil doar raționalizînd post factum asocierea lor: pe sora lui Mina ar fi chemat-o Tecla, pe o femeie care mergea la sanctuarul Teclei ar fi salvat o de la viol intervenția divină a lui Mina etc. Pe ploscuțe, Mina apare din cînd în cînd alături de alți sfinți mai mici, dar cel mai des alături de Tecla și niciodată cu altă femeie. Cea mai bună analiză arheologică a relației Mina-Tecla pe pe care am citit-o spune – dacă îl înțeleg corect pe Stephen Davis – că dublul lor portret e un dispozitiv iconografic prin care Biserica propune modele masculine și feminine cu care pelerinii de ambele sexe să se poată identifica. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu o decizie transmisă de biroul de propagandă al Bisericii către atelierele de ceramiști. Pe de altă parte, programele decorative, în arhitectură ca și în artele minore cu producție de masă, sînt rareori în istorie rezultatul inocent al unui reglaj între cerere și ofertă. O adecvare a decorației la realitățile pelerinajului se vede, de altfel, cred, și în faptul că multe recipiente ceramice din alte locuri sfinte sînt decorate cu portrete de sfinți care puteau în același timp să-i reprezinte pe pelerini. Trei oameni într-o barcă pot trimite la cutare episod din Biblie sau din viețile sfinților, dar pot fi și un grup de pelerini obosiți, dar curajoși. Unele ploscuțe arată pe una din fețe un bărbat călare, pe cealaltă o femeie călare: Maria și Iosif fugind în Egipt sau pelerini pe drumul lor? E posibil deci ca și cultul lui Mina să fi fost instrumentat ca să-i propună pe Mina și Tecla ca ideal masculin și feminin pentru pelerini.
La Abu Mina ajungeau multe femei în pelerinaj, un lucru în sine interesant pentru secolele IV-VII d.Hr. În complexul Menapolis existau băi separate pentru femei și pentru bărbați, iar botezul se făcea separat. Prezența feminină substanțială era o realitate acolo care, practic, cerea un „partener hagiografic“ (zice tot S.J. Davis) feminin pentru Mina. Un loc de pelerinaj de o asemenea însemnătate generează în plus, în orice religie, uriașe interese financiare conexe. Există multe dopuri de amfore cu imaginea sfîntului, făcute din argilă de Nil, care era cam departe de Abu Mina, deci în Valea Nilului poate să fi existat un „punct de lucru“ separat pentru comercializarea produselor cu brand-ul Mina.
Implicațiile acestor ploscuțe pentru cercetarea istorică rămîn foarte diverse. Unii se întreabă dacă schema cu Mina între cămile nu e un împrumut din iconografia egipteană a lui Horus cu crocodili la picioare. Alții constată că Mina are uneori trăsături de negru nubian și sugerează că toate ploscuțele produse pentru clientela din Sudan aveau acest design îmbunătățit pentru o cifră de vînzări crescută. În fine, se poate studia și anunțul patriarhului din Alexandria, după bătălia de la El-Alamein (nu departe de mormîntul sfîntului), că victoria aliată, crucială în istoria celui de-al Doilea Război Mondial, se datorează intervenției divine a lui Mina. Dar trebuie să fi avut și Tecla un rol.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: Ploscă reprezentîndu-l pe Sf. Mina cu două cămile, zona Alexandriei, Egipt
