Ce mai e realitatea?

În cel mai bun caz, o ficțiune destul de obosită. Astăzi, o asemenea afirmație nu mai produce, nimănui, nici o tresărire. Nu doar pentru că orice discurs se pierde în vacarmul general. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai contează. Definirea separării, a delimitării, a hotarului dintre noțiuni nu mai are nici o noimă. La ce bun să stabilești o graniță între realitate și ficțiune? La ce să te ajute? Orice-ai încerca să scrii pe plaja pustie a vechilor feluri de a vedea lumea, orice tentativă de fixare a unei idei e sortită dispariției imediate. Valul modernității lichide spală fără încetare nisipul pe care te-ai încăpățîna să scrii un mesaj adresat Lumii. Deși ți s ar putea spune imediat că valul acesta nu spală, nu șterge mesajul. Ci, dimpotrivă, îl preia, îl înghite, pentru a-l duce mai departe, a-l pune la locul lui, în oceanul de texte ale acestui colț de univers. Toate miliardele de fotografii și filmări făcute cu telefonul, toate mesajele scrise, vocale, filmate, trimise de pe toate aplicațiile cu putință, totul se așază în straturi de dimensiuni colosale, în depozite gigantice, unde nu mai pătrunde nimeni.

Ce mai e realitatea? O permanentă tensiune a absenței unei definiții mulțumitoare. Cui i-ar conveni să accepte că realitatea e doar un soi de materie primă din care se plămădește, la nesfîrșit, ficțiunea? Întotdeauna am vrea ca realitatea să fie „mult mai mult“. Să depășească triumfătoare limitele cuvintelor, atunci cînd încercăm să i formulăm existența dincolo de orice dubiu. Am vrea să fie atît de evidentă încît să nu mai aibă nevoie de nici o definiție. Cînd e s-o formulăm, primul instinct îți dictează să te-arunci, cu toată încrederea, în marea de cuvinte. În mod normal, realitatea e atît de concretă încît poți înota în toate stilurile prin apele sale. Însă, la un moment dat, îți dispare aerul. Începi să te bîlbîi. Apele cuvintelor pornesc să te înghită. Realitatea devine, brusc, dintr-un spațiu familiar, prietenos, un mediu ostil, din care ți-ai dori să ieși cît mai repede. Pentru că, dacă ești pus s-o formulezi în cuvinte, concretețea aceea absolută, pe care credeai că te poți baza la început, se topește imediat. Dispare în neant. Te lasă cu pantalonii-n vine, cînd ți-e lumea mai dragă. Pare cel mai loial aliat, dar cînd e să te bazezi pe ea, ia-o de unde nu-i.

Ce mai e realitatea? O nostalgie a unui gînd de cînd lumea. Acela că tot ceea ce e perceptibil prin simțurile noastre devine fundamentul pe care construim chipul în care vedem și înțelegem lumea. Dar adevăratul combustibil care pune în mișcare energia interioară a ființei, la ora asta, e demitizarea. Dacă pînă acum o vreme combustibilul fosil al ființei umane era credința, acum lucrurile s-au schimbat enorm. Demitizarea e energia neconvențională, resursa revoluționară care ne poartă spre viitor. E ceva care s-a declarat nonpoluant, dar care, totuși, contaminează tot ce-i iese-n cale. E drept, produce o forță intelectuală enormă. Dar ce scapă pe la garnituri tot fuge în „atmosferă“. Iar atunci cînd întîlnește ceva, îl deconstruiește instantaneu. Așa și cu simțurile noastre, în care credeam din vechime. Energia demitizării ne aduce în atenție faptul că simțurile sînt doar succesiuni comportamentale, ghidate de lanțuri biochimice, programe augmentabile în virtutea cărora funcționăm. Sînt caracteristici de construcție cu care am fost aruncați pe piață. Dar ne-am prins și că ființa umană se poate dezasambla în absolut toate piesele ei alcătuitoare, de la cele mari pînă la cele infinitezimale, și că putem s-o demontăm și s-o remontăm din ce în ce mai repede. Apariția oricărui lucru imaginabil e simultană cu propria lui deconstrucție. Vezi refrenul: „Bineee… Dumnezeu ne-a făcut pe noi. Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?“

Ce mai e realitatea? Un scenariu de serial „super-bine făcut“. Deci o ficțiune? Mmm… Nu. Pentru că nici ficțiunea nu mai e cum o defineam odinioară. Nimic nu mai e ca atunci. După cum nu mai ține, de multă vreme, nici povestea cu oglindirea, cu reflectarea realității. Azi se rîde de tine dacă vii cu asemenea teorii. Iar realitatea se scrie, la propriu, exact așa cum se scrie un scenariu al unui serial așteptat cu sufletul la gură. Cuvintele „scenariu“, „program“, „rețetă“, „formulă“, „matrice“, „paradigmă“, „dihotomie“, „alternanță“, „contrast“, „emoție“, „intensitate“, „impact“, „consecință“, „algoritm“, „artificial“, „inteligență“, „viteză“, „procesare“, „sintetic“ și altele cîteva deschid veritabile universuri de semnificații, nu doar pe cele din limitele definiției de dicționar. Realitatea devine un soi de ficțiune pentru lumea reală, perfect construită, a scenariului cinematografic. Serialul „super-bine făcut“ rămîne, într-o anumită măsură, o zonă de refugiu, un loc în care te poți ascunde din calea lumii „reale“ în care trăiești. Dar, în cea mai mare parte a consumului adictiv de episoade, uităm orice convenție, înlocuind pactul oricărui tip de lectură cu jocul gradelor de veridicitate. Am depășit de multă vreme nivelul credibilității. Acum reglăm fin, la nivelul diluțiilor din homeopatie, cele mai delicate detalii ale veridicității. Iar dacă serialul încă mai e, pentru unii, ficțiune, realitatea devine o postficțiune în toată regula.

Ce mai e realitatea? O cursă de viteză amețitoare, în demontarea propriilor fundamente. O dorință de schimbare a propriei naturi. O dinamitare a propriilor baze de identitate și manifestare. O presiune a amestecului tuturor genurilor, indiferent de teritoriul de înțelegere a acestora. O noțiune care capătă atîta fluiditate încît depășește și definiția formelor vaselor. E un construct nou, care se oprește, pentru foarte puțin timp, în anumite experimente. Dar numai cît să-și ia avînt. Cît să sară mai departe, în acceleratorul de particule. Și de-acolo, mai departe. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.