Ce-a căutat asirianul în Suedia?

Îmi vine să încep ca la rubrica "Ştiaţi că?". Ştiaţi că în Suedia zilelor noastre trăieşte o comunitate compactă de... asirieni? Eu nu ştiam. Pentru cei la fel de ignoranţi ca şi mine, iată, pe scurt, povestea lor, spusă de Karl-Markus Gauss, austriacul care urmăreşte de ani buni, de-a lungul şi de-a latul Europei, astfel de fărîme de populaţii încăpăţînate să supravieţuiască: "În perioada precreştină a existat un imperiu al asirienilor, iar unii dintre asirienii de astăzi, dintre care mai există circa trei milioane în întreaga lume, se prezintă cu mîndrie drept moştenitorii istorici ai acestora, dacă nu chiar drept urmaşii lor direcţi. Mult mai important decît acest apel la timpuri precreştine şi celebritate mitică este faptul că, într-o regiune care astăzi este împărţită ca stat între Turcia, Siria, Liban, Irak şi Iran, s-a născut una dintre cele mai vechi comunităţi religioase, din care s-a format o biserică mult mai veche decît cea romano-catolică. Li se spunea caldei sau aramei, în schimb ei înşişi îşi spuneau asirieni sau suroyo. Au trăit de-a lungul secolelor în Imperiul Otoman, recunoscuţi ca atare de către sultan. Nenorocirea lor a început odată cu destrămarea Imperiului Otoman şi a culminat cu Al Doilea Război Mondial, cînd asirienii s-au trezit între două fronturi. Au fost masacraţi, mutaţi de pe un teritoriu în altul, expulzaţi, băgaţi în lagăre şi iarăşi relocaţi. În anii ’60, un nou val de violenţă a determinat mii şi mii de asirieni să părăsească Turcia pentru a găsi de lucru şi o nouă patrie în Germania, Austria, Belgia, Franţa, Suedia, Canada. Atunci cînd s-au regăsit în număr mare în oraşele europene (în Augsburg, de pildă), asirienii s-au străduit să se identifice ca grup religios sau etnic şi să fie recunoscuţi ca atare şi în ţara gazdă. Niciunde aproape nu le-a reuşit acest lucru, în schimb în Suedia reuşita a fost atît de mare, încît astăzi iradiază de acolo o mişcare care este celebrată deja de unii ca fiind noua renaştere asiriană. Limba se păstrase doar în serviciul religios secret, dar acum copiii o reînvaţă la şcolile asiriene din Suedia". Dar despre arbăreşii din Italia ce ştiţi? Iată şi povestea lor: "Eroul naţional al Albaniei, Gjergi Kastriota, numit Skanderbeg, murise în anul 1468, neînvins în lupta împotriva turcilor. Armata sultanului, cea mai mare maşinărie militară a acelor timpuri, pătrundea acum pînă în cea mai îndepărtată vale. Adînca deziluzie provocată de înfrîngerea de către turci determină mii de albanezi să treacă Marea Mediterană, să pornească pe un drum plin de pericole. Atunci cînd primii dintre ei ajunseră în porturile apuliene sau chiar pe cealaltă parte a peninsulei italiene, la Neapole, populaţia băştinaşă nu i-a respins, ci i-a primit cu încîntare. Sudul Italiei fusese depopulat de războaie, ciumă şi cutremure, astfel încît imigranţilor albanezi li s-au acordat tot felul de privilegii pentru a se aşeza în satele părăsite din munţi. În decursul a două sute de ani, şapte valuri de emigrare au adus la ţărmul italian noi şi noi colonii, chiar şi întregi localităţi albaneze. În total, a migrat în Italia o jumătate de milion de albanezi. Arbăreşii s-au aşezat în sudul Italiei. Satele lor se află şi astăzi în Sicilia, Apulia şi Basilicata. Cele mai multe aşezări ale lor se găsesc în Calabria, unde în aproximativ treizeci de comunităţi se vorbeşte, pe stradă şi în baruri, acea limbă ciudată, de care albaneza vorbită astăzi în Albania s-a îndepărtat considerabil. Ei nu-şi spun