Cartea din șanț
Zilele trecute am avut o lungă conversație cu cineva la o benzinărie, pe la 3 noaptea, cum se face. A venit vorba de meseriile noastre și am zis că sînt arheolog. Tipul, plăcut surprins, a zis: A! Păi, înseamnă că vă place muntele…!
Simt că asta îmi dă voie să fac și eu un salt similar și să scriu azi despre arheologie și literatură, adică, în formatul de mai sus, să spun cititorilor Dilemei vechi că sînt arheolog, și asta înseamnă că am scris cîteva romane (cine mai are curaj să aducă vorba de poezie?). Am evitat în rubrica asta, din cîte-mi aduc aminte, orice aluzie la preocupările mele de scriitor, cu o singură excepție. Am pomenit într un articol acum un an sau doi că în primul meu roman am povestit despre săpăturile unui amic galez pe un sit din Mali (articolul era chiar despre acest sit important pentru comerțul transsaharian abasid) și că m-am băgat și pe mine în acțiune acolo, deși în realitate, după campania noastră în Maroc, eu m-am întors la București și doar el a luat-o spre Mali. În roman, unul din noi e the bad guy, celălalt the good guy. E vorba, cum vedeți, de o schemă narativă complexă și satisfăcătoare (pentru the good guy). Credeam, bineînțeles, că n-o să fiu prins niciodată cu mîța-n sac, dar zilele trecute am primit din senin un mesaj de la Sam, cu care pierdusem legătura de ceva vreme, care mă anunță că acum a devenit curator of Africa la British Museum și tocmai a citit traducerea franceză a cărții…
Arheologia și scrisul sînt exemple tipice de profesii pe care părinții nu te forțează să le alegi spre binele tău. Dacă prin absurd o practici pe una din cele două, faci tot posibilul să compensezi financiar fie lucrînd cu jumătate de normă într-o branșă serioasă, fie practicînd o noaptea (de obicei, scrisul). Ideea de a le face pe amîndouă este relativ descreierată. Eu am început totuși să nu mă mai rușinez de această dublă apartenență, ba din contra, s-o spun cam des, de teamă că dacă și eu, și toți cei care lucrăm în discipline umaniste de comparabilă precaritate nu mai suflăm o vorbă despre asta, lumea va uita de-a dreptul că ele mai există. În rest, sigur că atunci cînd ceva scîrțîie într-un roman, pretind că eu, fiind arheolog, nu mă pricep la finețuri de astea, iar dacă nu cunosc suficient de bine ceramica ieșită din săpătură, dau vina pe timpul pierdut cu romanele.
Arheologia are o prezență, cred, foarte modestă în proza cît de cît clasică și furnizează de obicei recuzită pentru acțiunea din cărțile bine ritmate care în istoriile literaturii sînt tot atîtea bemoluri. O oarecare celebritate arheologică au Crima din Mesopotamia, a Agathei Christie, sau Gradiva lui Jensen (strict datorită eseului pe care i-l dedică Freud); s-ar mai adăuga Gautier și Mérimée, din ce-mi vine în cap acum. (În presa serioasă, prezența arheologiei e la fel de subțire. Oare cum se face că domeniul ăsta, pentru care toată lumea are, cel puțin la început, o ureche binevoitoare, deci care n-ar avea nevoie să fie numaidecît împachetat în concesii editoriale, este totuși sistematic confiscat în spațiul public de senzaționalism?). De curînd am făcut și o descoperire pe cît de măruntă, pe atît de importantă pentru mine personal. Volumul SF citit în copilărie Robinsonii Cosmosului, apărut prin anii ’60, e scris – sub pseudonimul Francis Carsac – de celebrul arheolog francez, specializat pe paleolitic, Fran-çois Bordes. Mai în glumă, mai în serios, aș obliga toți oamenii de știință să scrie din cînd în cînd, ca un exercițiu de îndrăzneală, o chestie trăsnită. (Pentru că, în cadrul acestui articol, am imunitate și mă pot lua în serios, să spun că și eu am folosit într-un roman situl neolitic anatolian Göbekli Tepe ca o proptea mentală pentru a concepe lumea utopică Portasar, născocită de un puști.)
De fapt, nu e pînă la urmă deloc ciudat pentru un arheolog să scrie literatură. În experiența mea, majoritatea arheologilor au lecturi substanțiale. Poate pentru că arheologia se face în România trecînd, instituțional, prin istorie sau pentru că, în general, românii care lucrează în științele umane înțeleg să aibă o cultură generală bine capilarizată, dincolo de specializarea lor. Evident, scrisul și săpăturile produc emoții înrudite, subîntinse de orice traiectorie de descoperire. Dar mai sînt și alte puncte de contact. Există, de exemplu, în arheologie descoperiri care nu pot fi înțelese pe loc, nici măcar parțial, dar asta nu-ți poate bloca un fel de bucurie care premerge oricărei înțelegeri. Senzația e cunoscută scriitorilor, care (fără să postulăm că vorbele le sînt dictate din cerul nopții) de multe ori nu înțeleg totuși prea clar unde duce cutare scenă sau încotro se îndreaptă un personaj, și totuși simt că au prins ceva, ca buldogul pe Colț Alb, și nu-i mai dau drumul, ca să poată maximiza un simbol. Ar mai fi loc aici pentru o asemănare. O mare parte din ceea ce prinții și cerșetorii de acum mii de ani lasă pentru arheologii de azi sînt resturi menajere. Arheologia este, pînă la urmă, știința de a reconstitui umanitatea cuiva din resturile lui menajere. Acum, nu cred că mă înșel prea tare zicînd că premiile Nobel, de obicei, nu ajung la scriitorii care leagă tomberoanele cu panglici roz, ci mai degrabă la cei care le deschid. Și dacă e adevărat că rolul literaturii e să cartografieze tot ceea ce sîntem, atunci e clar că și scriitorii scotocesc prin gunoaie – chit că asta poartă ocazional numele aseptizat „introspecție psihologică“…
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
