Cartea cu mîţă

I-am promis unei prietene din România că voi scrie o carte despre o mîţă. I-am spus chiar şi titlul: "Pisica lui Bill Gates". Prietena mea lucrează la o editură şi mi-a promis că dacă eu scriu "Pisica lui Bill Gates", ea o publică. Există însă cîteva probleme: nu ştiu sigur în ce limbă să o scriu, nu ştiu dacă Bill şi Melinda Gates au pisică şi, cea mai gravă dintre probleme, nici eu nu am, pe moment, pisică. Nici una dintre aceste probleme nu este însă insurmontabilă. Pot să dau cu banul: cap - engleză, pajură - română. Dacă iese "cap", am nespusul avantaj de a folosi cuvintele din Microsoft în original şi mai pot să şi folosesc, în original, citate ale tipilor din Seattle. De asemenea, îmi vine mai uşor să vorbesc de pisici în engleză, căci toate pisicile pe care le-am avut pînă acum au fost americane. Pot să-mi amintesc acum, pe loc, doar de Howdy, Pepsi şi Tipitina, dar au mai fost cîteva şi toate au purtat nume americăneşti, solide. Am scris chiar şi poezii despre fiecare dintre ele (majoritatea, după moartea lor), aşa că le-am consfinţit deja în limbaj şi nu va fi deci nevoie să fac uz de compendiul frazeologic. Mai mult, îmi place cuvîntul "pussy" pentru că are un dublu sens atît de dulce de care nu mi-ar fi silă deloc să fac uz. În română se spune "pisică", iar cînd vrei să chemi o mîţă către tine îi spui "pis, pis", nu "kitty, kitty". "Pis, pis" este oareşcum obraznic, cam ca şi "kitty, kitty", dar "pisică" n-are nici o legătură, nici măcar eufemistică, cu "pussy". Dacă eşti un golan de pe străzile Bucureştiului, poţi agăţa o gagică spunîndu-i: "Hei, ce mai faci, pisicuţo?", dar te poţi alege ori cu o palmă peste ochi, ori, în rare ocazii, cu persoana astfel interpelată întorcîndu-ţi un "miau", care sună la fel în ambele limbi. Dacă pică "pajură", va trebui să mă mut în România pentru un an, să-mi iau o pisică, s-o bozez Haiduc şi să o studiez intens în contextul unei culturi excesiv de ataşate de animalele de companie. Pisicile vin pe locul al doilea, după cîini, în inimile iubitoare ale românilor şi, credeţi-mă, românii au nişte inimi foarte iubitoare. Unele pisici din republica din Carpaţi au propriile lor pernuţe, brodate cu dragoste de ţărănci îndemînatice. Iubitorii de literatură se dau în vînt după pisicile literar-artistice şi cunosc poeţi care s-au dus de bunăvoie în Rusia ca să vadă cu ochii lor locul în care pisica din Maestrul şi Margareta făcu cele nefăcute. Alţi distinşi membri ai intelighenţiei locale nici nu pot citi sau studia fără de mîţă pe umăr. Dacă Bill şi Melinda Gates au or ba mîţă nu e cine ştie ce bai, că pot oricînd să le inventez una, o pisică virtuală, aidoma miilor de animale virtuale pe care le deţin deja în banca lor de imagini. Sînt însă gata să pun prinsoare că, prin toată virtualitatea asta, familia Gates a simţit nevoia unei feline adevărate şi chiar are una pe care a botezat-o Windows sau aşa ceva. Pisica mea inventată, neprogramată să toarcă toată ziua, ar fi probabil capabilă să gîndească şi să vorbească şi să-i ia în răspăr pe alde Gates, să le contrazică părerile, să le răstălmăcească gîndurile şi să le întoarcă replici, ca şi cum nici n-ar fi miliardarii care sînt. Această pisică ar putea deveni purtătoarea de cuvînt a tuturor părerilor mele de luddit şi ar deveni, în cele din urmă, CEO la Bill and Melinda Gates Foundation, răspunzătoare cu împărţitul de averi către favoriţii ei. Cea mai gravă dintre probleme este că n-am eu pisica mea, dar vă rog, nu-mi trimiteţi una prin poştă. Că nu m-am hotărît încă dacă să scriu cartea aia sau nu. traducere de Ioana AVĂDANI