Care-i problema?

Am plecat în vacanţă cît mai departe de Bucureşti. Am ajuns într-un loc minunat, în cea mai depărtată localitate a celei mai depărtate insule din Grecia, iar pe înserate, după mai multe încercări nereuşite, ne-am instalat într-o casă de fost pescar, ascunsă într-o pădurice de măslini deasupra unui mic golf de azur. Ne-am culcat fericiţi şi am dormit senini pînă în zori, cînd am fost treziţi brutal cu un "Băgami-aş p...! Unde p... mă-tii ai învăţat să dai cu racheta?". Doi gentlemani români jucau tenis pe terenul de sub fereastra noastră. Am ieşit în pijama pe terasă şi i-am rugat să înjure mai încet. "Care-i, bă, problema ta?" " m-a repezit unul dintre ei. "Păi..." " m-am bîlbîit eu şi m-am întors în casă. Cînd s-a terminat vacanţa în Grecia, ne-am întors în ţară şi ne-am petrecut restul de zile libere la casa noastră de la Buşteni. Era o vreme minunată, cer senin cu lună plină şi linişte, multă linişte. Pe înserat am ieşit să-mi plimb cîinele pe străzile pustii. Pustii şi nu prea, căci la primul colţ am dat nas în nas cu un rottweiler care se plimba liber, departe de stăpîni. "Alo, nu vă supăraţi, vreţi să vă ţineţi cîinele?" " am strigat eu, înfiorat, ţinîndu-l aproape pe al meu. "Care-i problema?" " s-a răstit o voce după colţ. Şi, parcă pentru a-i da un răspuns, rottweilerul s-a repezit direct în grumazul căţelului meu. "Asta-i problema!" " am ţipat eu la rîndul meu. "Ete p...!" " a rezolvat stăpînul fiarei orice urmă de problemă. Şi s-a terminat vacanţa. M-am întors la Bucureşti, la muncă. M-am dus la facultate şi m-am scufundat în problemele încurcate ale începutului de an universitar, mult mai încurcate în acest început de an aflat sub semnul crizei " şi nu numai. "Ce facem?" " m-am întrebat eu cu voce tare, căzut pe gînduri. "Care-i problema?" " m-a privit, zîmbind, un coleg mult mai versat în ale politichiei şi administraţiei. Şi ziua s-a încheiat aşa, fără probleme. Dar cine nu a fost confruntat, în ultima vreme, zilnic, cu astfel de situaţii? Cine nu a auzit " sau nu a rostit " această formulă magică a cotidianului nostru recent: care-i problema? Ne-am obişnuit cu ea aşa cum ne-am obişnuit cu altele, la fel de emblematice, înaintea ei. Căci această "care e problema?" este o sintagmă emblematică şi... problematică! Dacă nu aş şti că sună a babilonie lingvistică, mi-aş permite chiar să spun că avem de-a face în acest caz cu o foarte mare problemă de epistemologie civică... Să mă explic. "Care-i problema" nu este doar o înjurătură şi nu este nici o interjecţie goală de conţinut, o expresie de jargon la modă care vine şi trece odată cu moda. Nu, "care-i problema?" este un crez, o atitudine în faţa vieţii şi o viziune despre viaţă. Un crez care nu este însă cel al m’en fiche-istului, care recunoaşte problema, dar decide să nu-i pese de ea, ci este expresia unui refuz de a avea probleme " şi, mai ales, de a permite altora să-ţi facă probleme. Ba chiar, s-ar putea spune, refuzul dreptului la existenţă al problemelor în general: care problemă, de unde şi pînă unde problemă, numai fraierii au/creează probleme! Pe de altă parte, acest Weltanschauung este înrădăcinat într-un individualism nelimitat. "Care-i problema?"este astfel strigătul de luptă al războinicului fericirii proprii, ce trebuie păzită de apropierea oricărei probleme ce ar putea să o tulbure. Este vîrful lingvistic al unui iceberg hedonist şi egoist care îngheaţă orice preocupare pentru celălalt, cu mult înainte de a se ajunge la binele public. De aceea, "care-i problema?" este, în primul rînd, o mare problemă civică. Pe de altă parte, această atitudine existenţială care se exprimă laconic prin "care-i problema?" refuză la fel de sănătos şi neplăcerile cunoaşterii. Căci, acolo unde nu-i problemă, nu trebuie să cauţi nici soluţie potrivită. Fără o întrebare în amonte, nu se naşte nici un răspuns în aval. Cunoaşterea, la orice nivel s-ar afla ea, începe prin conştientizarea, formularea şi acceptarea unei "probleme" care se cere apoi rezolvată, cu mai mult sau mai puţin succes, cu mai multă sau mai puţină imaginaţie. Dar totdeauna cu un minimum de efort: problemele îţi fac totdeauna probleme!... Psihanaliza a acordat de la originile sale o foarte mare importanţă " şi, în consecinţă, o foarte mare atenţie " ticurilor de limbaj, lapsusurilor şi altor "acte ratate" ale inconştientului individual. Ele spun celor care ştiu să le interpreteze foarte multe despre persoana în cauză şi problemele sale profunde. "Ticurile sociale", precum cel de faţă, spun şi ele foarte multe despre inconştientul social, despre frustrările şi defulările membrilor unei societăţi date la un moment dat, dar sînt mult mai puţini cei care sînt dispuşi să le ofere atenţia cuvenită. Care e problema cu "care-i problema?"? Vi se pare că fac din ţînţar armăsar? Îmi e teamă că nu. Gîndiţi-vă doar la faptul că ultimii ani pot fi rezumaţi, din perspectiva " şi în termenii " celor spuse mai sus foarte adecvat prin următoarea secvenţă: O să vină criza! Care-i problema?; A venit criza! Care-i problema? Şi, neavînd astfel nici o problemă, nu este de mirare că nu am găsit nici o soluţie! Şi care-i problema?...