Căpitanul n-a avut nepoţei. Şi totuşi...

Să tot fi fost anul 1963 cînd, aproape peste noapte şi fără anunţuri lămuritoare, ediţia română a revistei internaţionaliste de inspiraţie sovietică Novoie Vremia (sau Timpuri noi, în chioşcurile din ţara noastră) a dispărut pur şi simplu. Ca şi ocultarea librăriilor şi mega-editurii Cartea Rusă, ca şi scoaterea limbii ruse din programa obligatorie a şcolilor, ca şi transformarea Institutului "Maxim Gorki" în simplă secţie de limba rusă în cadrul Facultăţii de Limbi Străine din Universitatea Bucureşti ş.a.m.d., dispariţia publicaţiei Timpuri noi era parte din ofensiva lui Gheorghiu-Dej de re-românizare şi naţionalizare a comunismului - sarcină cu atît mai dificilă cu cît el însuşi fusese, un deceniu după '45, un mic satrap stalinist, înconjurat - ca şi marele lider de la Kremlin, care-i tutela pe toţi - de o gaşcă de psihopaţi şi maniaci ai puterii; şi, totodată, sarcină cu atît mai durabilă cu cît ea va fi preluată de viitorul succesor, N. Ceauşescu. Dar nişa publicistică a revistei dispărute nu a rămas goală - în locul ei a apărut săptămînalul Lumea (condus de George Ivaşcu), care repede s-a impus ca hebdomadar românesc de referinţă (nu numai pentru că era singurul!) în domeniul politicii externe. Sigur că PMR (peste un an PCR) avea nevoie de un asemenea organ de presă pentru a-şi face cunoscute tezele externe; sigur că redacţia Lumea a fost înjghebată din grabă şi s-a filtrat alene, din necesităţi mai degrabă politice decît gazetăreşti; sigur că Ivaşcu primea sumarul de sus, cu subiectele şi nuanţele de care propaganda regimului avea nevoie. Dar cert este că, treptat, Lumea a devenit o revistă realmente de citit, cu un nucleu redacţional avizat şi cu un nucleu de cititori pe măsură. Ca unul care am descoperit-o (bine scrisă, dar pe o hîrtie din ce în ce mai proastă şi cu prime pagini stupid-encomiastice la adresa "Cîrmaciului") abia spre mijlocul anilor '70, fără a vrea să ofensez pe cineva voi spune că nu văd, în istoria presei româneşti, un săptămînal de politică externă care să-i facă măcar concurenţă. După 1990, săptămînalul s-a mai tîrît ceva prin peisajul presei, pînă a capotat. E clar: nu mai era vremea analizelor externe, ci a sfîrcurilor; nu mai era timpul caricaturilor finuţe ale lui Matty, ci a cărnurilor nude. Hebdomadarul a murit, dar nu şi titlul: Lumea a devenit magazin lunar şi publică la un loc, cu nonşalanţă, articole (unele serioase) de producţie autohtonă şi traduceri din Le monde diplomatique, ultimele mustind în majoritate de un antiamericanism grosier de extracţie franţuzească (nici o supriză: cel mai prostesc antiamericanism european curge mai ales pe Sena, au dovedit-o şi R. Aron, şi J.-F. Revel). Rămînă dar Franţa cu păcatele ei! - pentru că nu ele mă interesează aici. În ultima ediţie al revistei Lumea magazin (nr. 5, mai a.c.) mai curge totuşi ceva. Un legionarism de o penibilă şi primară extracţie - vezi articolul Două jertfe româneşti (semnat Petru Z. Danci), sub genericul Memoria istoriei. Prima teză a articolului: dr. Ionel Moţa şi dr. Vasile Marin (teribilă această sete după prefixul "doctor", comună lui Petru Groza şi lui C.V. Tudor!), morţi în războiul civil din Spania în ianuarie 1937, "ar trebui canonizaţi" - după cum "spunea regretatul părinte Dumitru Stăniloae" (de parcă D.S., ca toţi oamenii, n-ar fi spus şi prostii la viaţa lui). Mai departe, ideea că forţele comuniste din Spania ar fi fost "forţe sataniste"; mă rog, treacă-meargă (nu e departe de adevăr, metaforic vorbind). Dar ce te faci dacă afli că, în Spania, "de partea comunistă s-au înscris (...) Ernst Neulander, Ana Pauker şi alţii ca ei, cărora marele diplomat Nicolae Titulescu le încredinţase tunuri ale armatei române cu care să se tragă asupra aşezămintelor creştine". În faţa unor asemenea enormităţi, cugetul unui om normal îngheaţă. Ana Pauker, cu toate păcatele ei, era în acel moment închisă în România; Titulescu, cu toate păcatele lui, era cu mult mai puţin belicos decît rezultă de aici. Aflăm apoi că generalul franchist spaniol Moscardo ar fi apărat Alcazarul "după tactica cu care generalul român [Cantacuzino-Grănicerul, legionar] apărase Carpaţii în primul război mondial"; mai aflăm că, în clipa morţii, în satul Majadahonda, Moţa tocmai dădea un ordin ultra-patriotico-creştin; la final, autorul deplînge "că această jertfă a fost uitată", dar "trăieşte cu speranţa că, într-o zi, se va împlini dezideratul" (!) lui Stăniloae. Din fericire, ca şi prostia, nici fantasmele istorice nu dau dureri purtătorului. Dacă asta e "memoria istoriei", fie-mi permis să cred că mai bine lipsă. I.G. Duca - speranţa liberalismului interbelic, omorît de legionari - n-a fost canonizat; nici Maniu, ultima speranţă a democraţiei postbelice, omorît de comunişti. Şi ştiţi ce cred? Ei nici nu s-ar fi vrut canonizaţi - tocmai pentru că erau oameni ce preţuiau, pur şi simplu, umanul. E cu totul rizibil că un text precum cel din L.m. - tulbure contorsionare a istoriei, într-o publicaţie ce poartă ca subtitlu "revistă lunară de politici globale şi eveniment internaţional" (adînc!) - a putut să apară. Am spus rizibil? Rectific: e trist. E trist ca potenţialul cititor al unei asemenea reviste, încă nu pe de-a-ntregul vindecat de sindromul Novoie vremia, să intre pe nemestecate în zodia Majadahonda.