Capcana numită „restaurant“
Ne găsim pe un teren al nimănui, de ani mulți încoace. Într-o zonă gri, a bîlbîielilor și bîjbîirilor. Singurele certitudini salvatoare și dătătoare de speranță sînt apartenența la structurile europene și nord-atlantice. În rest, provizoratul, scandalul, răzbunarea, modificarea legislativă, toate felurile de schimbări și reveniri, promisiunile neonorate, nepotismul și abordarea rudimentară a oricărui fel de strategie, toate astea se găsesc din belșug, nu e nevoie să le cauți ca să dai de ele. Alt-minteri, dacă vrei să le vezi, descoperi și lucrurile bune. Dar oboseala contabilizării neîmplinirilor e mai prezentă. Unii dintre noi spun că nu mai suportă felul ăsta de îngălare. Alții vor să creadă că, totuși, trăim niște ultime forme de libertate, față de vremurile complicate care se anunță pentru toată omenirea. E o lungă discuție, mereu fără final, care ocupă nenumărate seri la cîrciumă sau la orice întîlniri între prieteni.
Pe de o parte, ai zice că România e o țară unde încă e destul de ieftin să mergi la restaurant. Un Paradis al mersului la cîrciumă. Asta dacă te apuci să compari ce-i aici cu prețurile din marile țări europene sau chiar cu cele din America unde, uneori, te ia cu amețeală și frisoane. Dar totul se prăbușește cînd compari salariile cetățenilor. Și ce pot să facă oamenii cu ele. Însă nici în cazul ăsta nu poți obține un rezultat net, care să-ți spună limpede cum stau lucrurile. Pentru că oricine poate oferi, din proprie experiență, exemple cît se poate de opuse. Nu e deloc o raritate să mergi la un restaurant în Italia, Grecia, Spania sau Portugalia, să mănînci și să bei memorabil, plătind mai puțin decît ai face-o în România, într-un loc cu aere de mare șmecherie. Calitatea a ceea ce primești în pahare și pe farfurie, atmosfera locului, prețul nu sînt noțiuni cu care să operezi lejer și apoi să le așezi într-un raționament care mulțumește pe toată lumea. Ele depind de o sumedenie de alte condiții, de la dispoziția de moment a celui care se găsește într-un restaurant pînă la specificul și datele culturale ale spațiului în care se află. Locurile minunate nu sînt monopolul unei singure culturi, iar țeparii, mai fini sau mai grobieni, se găsesc peste tot.
Unul dintre lucrurile cele mai rele, la noi, e hămeseala de bani. Obsesia de a te îmbogăți cît mai repede. Apoi sosește în viteză eterna nemulțumire. Senzația că ești fraier dacă „nu-i faci“, la rîndul tău, pe fraieri. Dacă nu răspunzi cu cruzime la cruzimea și îngălarea din jur. Clienții sînt mojici, absurzi, sadici. Statul te hărțuiește cu legislație și cu controale, fie complet absurde, fie castratoare. Portăreii de la gestionarea drepturilor de autor mușcă din tine ca din ficatul lui Prometeu. Angajații de la tot soiul de instituții te prind în ambuscade devastatoare. Vrăjmașii de la alte cîrciumi îți fură personalul. Personalul te fură pe tine. Tu, la rîndul tău, furi personal de la vrăjmași. Creezi mereu cele mai sofisticate strategii ca să nu te mai fure angajații. Cu toate astea, mereu se găsesc breșe și se sapă galerii subterane de care habar n-ai. Și-ncepi să fii obsedat de toate astea. Să le visezi zi și noapte. Te muți într-o realitate paralelă. Un cinism cu dimensiuni vaste se pogoară în sufletul cîrciumarului român. Sau, mai degrabă, românesc. E atît de mare acest cinism încît unele ființe, literalmente, nu-l pot duce. Și, ca să nu se prăbușească sub această greutate, se salvează prin mecanismele de autoprotecție furnizate de ipocrizie. Una care depășește foarte des limitele oricărui fel de obrăznicie cosmică. Ipocrizia abisală pe care tu, cel care o generează, începi să o și crezi. Să o iei drept etică. Gest îndreptățit. Unic răspuns valabil. Singura conduită posibilă. „Îi faci“ pe toți, ca să nu „te facă“ ei pe tine.
Oricît de bună ar fi cîrciuma românească, oricît de măiastru desenul farfuriei, energia asta proastă, murdară, urîtă modifică structura particulelor din orice mîncare. Și oricît de gustoasă ar fi gătelnița cu pricina, componenta asta de suflet întunecat se lipește de ea, se cuibărește în adîncuri greu de exprimat în cuvinte. O mîzgă invizibilă, dar teribil de prezentă. E ca și cînd ai fi pus în situația de a digera o indigestie. Nu arareori, cîrciumarul român vede valul de clienți exact așa cum vede orca bancul de heringi. La un moment dat, încearcă să se autosugestioneze, să-și spună că încă mai e o ființă umană. Dar ochiul lui Sauron nu doarme. El îți șoptește să nu-l cruți pe client. „Decît să plîngă mă-ta, mai bine să plîngă mă-sa.“ Cîrciuma devine o Românie în mic. Scapă cine poate. Cîștigă minciuna cea mai poleită și ipocrizia cea mai obraznică. Atmosfera e aceea a societății noastre. Cum altfel?! Teoretic, ne iubim compatrioții. În realitate, deseori îi detestăm, iar cînd călătorim ne ferim de ei ca Aghiuță de tămîie. Avem pronume de politețe în limba română. De vorbit, vorbim cu „tu“, din prima. Respect elementar? O slăbiciune a prostului.
Clientul are o dorință ascunsă de a-l umili pe chelner. Își rezolvă și el probleme neexprimate, îndesate în suflet. Chelnerul răspunde cum poate. Uneori la vedere, alteori... Mai bine nu știm. Bucătăria e un iad. Temperaturi de infern, viteză, stres îngrozitor, ură, tensiuni personale. Toată cîrciuma zumzăie. E plină. Aparent, oamenii mănîncă, beau, vorbesc. O lume jovială. Dedesubt e o nenorocire. E ca și cînd ai ieși din Matrix și ai vedea monstruozitatea realității. Chiar și banii pe care-i face cîrciumarul, deși pot fi mulți, sînt triști. Aduc o satisfacție hîdă. Au pe ei aceeași mîzgă. Iar rîndurile astea nu au nimic de a face cu cîrciumarii care fac eforturi colosale să rămînă niște ființe umane. Pentru că ei, totuși, există. Ca în orice alt domeniu de activitate. Ei ne picură în suflete, uneori, scînteierea aia care ne face să scoatem pe gură un „Hai, noroc!“ autentic și să ne cadă bine o mîncare.