Cămara cu statui (II. Nefertiti)

Cămara lui Tutmes e faimoasă în primul rînd pentru bustul lui Nefertiti, de calcar retușat cu ipsos, care e nu numai pictat cum scrie la carte, dar și perfect păstrat. Practic, doar cobra regală de pe coroană e ciobită. Cobra, nu ciorba. Bustul e valoros în principal, aș zice, pe de-o parte pentru că își păstrează subtilitatea în ciuda simetriei exagerate, pe de alta pentru că amestecă în frumusețea ei o notă de dispreț (poate din cauza pleoapelor puțin coborîte, lucru la rîndul lui cerut de bărbia împinsă înainte). În orbita dreaptă e introdus un ochi de cristal de stîncă, irisul și pupila fiind pictate pe interior, prin restul cristalului văzîndu-se albul calcarului. Orbita stîngă, nefinisată și fără urme de adeziv, a fost evident lăsată goală intenționat, pentru ca Tutmes să poată demonstra ucenicilor lui cum se face treaba. (În 1912 li s-a promis muncitorilor un premiu substanțial pentru ochiul lipsă, care totuși n-a apărut.) În rest, mușchii sternocleidomastoidieni, atît de importanți în portul capului, sînt accentuați, ca în general în stilul Amarna, lucru bun dat fiind gîtul altminteri foarte lung („tulpină de lotus“).

Bustul nu e semnat și, deși în stocul lui Tutmes, nu e imposibil ca el să-i aparțină unuia dintre fiii lui, ce ocupau case mult mai modeste din complex. O senzațională prințesă de granit, de pildă, abandonată în curte, poate să fi fost a unuia dintre acești Achim sau Nilă – numele lor nu le știm. Craniul ei, extrem de alungit, probabil accentuează niște trăsături ereditare, vizibile și la mumiile acestei remarcabile familii, la care nu e totuși vorba de o deformare artificială, cu atele. În artă, dincolo poate de un interes exagerat în structura osoasă a craniului, această alungire are mai mult de-a face cu natura conceptuală (iar nu tocmai naturalistă) a portretelor în stilul Amarna, în care craniile regale trebuie să semene cu un ou, trimițînd adică, în noua teologie a timpului lui Akhenaton, la activitatea creativă permanentă a divinității. În loc de sprîncene, prințesa din curte are două șănțulețe, foarte convingătoare de altfel, deși explicația tehnică e că ele urmau să primească intarsii. Mai departe, în casa cea mai mică din complex (a lui Niculae, cum ar veni) a fost găsit un bust de granodiorit al lui Nefertiti, făcut cînd regina deja îmbătrînise, dar arătînd-o nemuritoare și rece, fără individualizarea tipică pentru stilul din cămara lui Tutmes. Asta ar putea fi extrem de interesant. De obicei se consideră că, după moartea lui Akhenaton, arta egipteană revine, brusc, sub presiune politică, la canoanele rigide de dinainte de domnia lui. Or, prezența unor busturi de tip post-Amarna în atelierul care lucra pentru însuși Akhenaton poate semnaliza că, de fapt, politica nu influențează major arta oficială decît dacă știe să speculeze o tendință preexistentă.

Acum douăzeci de ani, Alain Zivie a descoperit și mormîntul lui Tutmes ­(„tombe des artistes“), la Saqqara, cimitirul orașului Memfis. E drept că titulatura acelui Tutmes, mort la cîțiva ani după Akhenaton, e de șef al pictorilor, nu al sculptorilor, dar termenii egipteni se intersectează (e posibil, ca și la greci, ca meșteșugul sculpturii să fi fost considerat inferior picturii). La Amarna deja există reprezentări ale unui tip descris ca sculptor, dar arătat fie pictînd, fie corectînd ici-colo cu cerneală statuia unui ucenic, în vreme ce ucenicul așteaptă spăsit. Hipogeul lui și cele învecinate sînt destul de afectate de nenumăratele catacombe construite pentru înmormîntarea în epoca ptolemaică și romană a pisicilor populației locale, dar frescele dinăuntru se păstrează binișor. Tutmes o pictează pe soția lui, dar și pe sine însuși, ținînd în mînă, așa cum ține un oficial însemnele autorității, o paletă de pictor, cu 24 de culori. Scena e unică în arta egipteană. Într-un mormînt alăturat e îngropată Meritaton, o fiică a lui Akhenaton cu Nefertiti, care probabil învățase pictura cu Tutmes, dat fiind că o paletă (cu doar șase culori) înscrisă ca fiind proprietatea ei a fost găsită în inventarul mormîntului lui Tutankhamon. Identificarea lui Tutmes, sculptorul de la Amarna, cu Tutmes, pictorul de la Saqqara, nu e imposibilă, deși ar fi fost bine dacă hipogeul de la Saqqara era mai tîrziu și dacă pe paleta lui Tutmes nu apărea cartușul lui Amenhotep III (tatăl lui Akhenaton). Ce nu mă încîntă totuși în rapoartele lui Zivie este graba cu care frescele excepționale din mormîntul lui Nebamun, pînă acum anonime, sînt propuse deodată ca fiind opera lui Tutmes, doar pentru că sînt contemporane cu el. Procedeul este cel conform căruia unui criminal prins i se atribuie și ultimele cinci crime nerezolvate.

Că veni vorba de criminali, s-a spus despre bustul lui Nefertiti că ar fi de fapt fals, sculptat ca un experiment de un tînăr asistent al lui Borchardt, ceea ce ar explica tăietura umerilor (care prea e în stilul secolelor ­XVIII XIX), coroana uriașă și tehnica de ipsos pe calcar, toate extrem de rare în statuaria egipteană păstrată. Pentru mine, faptul că asistentul respectiv n-a ajuns celebru cu producția sa ulterioară e destul ca să mă facă să cred că nu se poate să fi produs el bustul lui Nefertiti. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons