Cămara cu statui (I. Tutmes)

Știm pe nume o mulțime de pictori din antichitate (ni-i recită Pliniu cel Bătrîn), dar nu mai avem practic nimic din pictura lor de șevalet. Avem, pe de altă parte, multe sculpturi, dar cu rare excepții habar n-avem cine sînt autorii lor. Există totuși cîteva cazuri (zic cîteva, ca să ascund că-mi vin în minte numai două) în care avem nu doar opera și numele autorului, dar putem să intrăm – arheologicește – în atelierul lui.

Atelierul lui Tutmes mă interesează chiar mai mult decît bustul lui Nefertiti, sculptat de el și aflat acum la Berlin. În orașul antic cunoscut azi drept Tel el-Amarna (Egipt) se cunosc, de fapt, mai multe ateliere ale sculptorilor care l-au însoțit cîndva în noua lui capitală, construită de la zero, pe Akhenaton – faraonul revoluționar, omul care a făcut primul experiment instituțional cu monoteismul. De obicei nu știm nici numele acestor artiști și nici nu găsim în ele altceva decît țăndări. În 1912 însă, o expediție germană a descoperit acolo un fel de colonie a sculptorilor, un complex rezidențial organizat în jurul casei cu etaj – și patru hambare în formă de stupi – și al atelierului sculptorului-șef Tutmes. Numele îi apare într-o inscripție pe (ce altceva?) niște ochelari de cal, din fildeș, găsită în curtea principală. După moartea faraonului – acum 33 de secole (și jumătate) –, toată suflarea sculptorilor a trebuit să plece, probabil la Teba, după Tutankhamon. Cu excepția unei modeste locuiri de epocă romană, orașul a rămas abandonat pînă azi, scenariu ideal pentru arheologi. Cînd s-a dat stingerea istorică la Amarna, mi se pare rezonabil să presupui că un tip ca Tutmes, devenit celebru ca sculptor oficial al ereticului și familiei lui, n-avea cum să schimbe taberele prea ușor, și e posibil să se fi îndreptat nu spre Teba, ci spre Memfis. În orice caz, Tutmes, fiii și colaboratorii lui au lăsat în urmă ca inutile, dacă nu chiar periculoase, toate portretele neterminate ale cuplului de tristă amintire Akhenaton – Nefertiti, căruia nu i se cerea altminteri nimic – numai să nu facă o revoluție religioasă – ca să fie de veșnică pomenire.

Tutmes nu s-a îndurat să lase sculpturile chiar de izbeliște, ci a adunat vreo cincizeci de capodopere și le-a vîrît într-o cămară de lîngă sala lui de recepție cu coloane de lemn. Apoi a zidit la repezeală ușa cu chirpici. Arheologul berlinez Ludwig Borchardt a găsit deci în cămara asta („Raum 19“ din casa P.47.2, în raport) o serie întreagă de busturi de piatră, printre care cel faimos al lui Nefertiti și încă patru care mi se par de altfel comparabile calitativ, un bust de cuarțit și o statuetă de calcar, tot a ei, dar îmbătrînită, plus două de cuarțit roșu, respectiv galben, ale unor prințese, și un cap al lui Akhenaton în vreo douăzeci de bucăți). Tot acolo erau și 23 de capete/fețe de ipsos, excepționale studii de portret, unele mai aproape de măștile mortuare, pe care se marchează pînă și ridurile de la ochi, iar altele mai idealizate. Cîteva dintre obiectele din cămară, nu neapărat cele care ni se par nouă acum mai valoroase, erau dosite cu grijă suplimentară în acea cămară, și anume într-un mic spațiu închis de sub o masă de lemn („Raum 18“). Toate au eleganța stilului Amarna, stil atît de diferit de sculptura egipteană în general încît se recunoaște chiar și în detalii. În raportul lui, Borchardt se plînge că abia reușea să înregistreze o descoperire, că apăreau alte două, chestie cu care ne trezește o mare compasiune. Dar esențial e că arheologii au găsit în complexul lui Tutmes și dălțile, sfredelele de piatră, cănile de vin, cheile de la casă, cîrligul de pescuit. Un maestru adevărat. Cele două curți, nemaimăturate, sînt pline de debitaj de diorit, granit și cuarțit, mai ales în jurul fîntînilor, nu atît pentru că ți-e sete cînd muncești, dar pentru că ai nevoie de apă pentru lucrul cu burghie, fierăstraie și șmirghel. Spațiile pentru modelajul în ipsos au dat multe fragmente din obiecte sparte de alabastru și obsidian, refolosite pentru ochi. Oricum, în atelierul lui Tutmes nu se produceau decît capete, brațe, mîini și picioare. Torsul era invariabil lăsat pe seama unei divizii de ageamii din alte ateliere, din care fiecare era, de fapt, un profesionist.

Conform raportului preliminar al acelei campanii, în ianuarie 1913, la sfîrșitul săpăturilor propriu-zise, nemții au angajat încă trei paznici pe șantier pe lîngă cei cinci folosiți de obicei (pentru că jefuitorii de situri arheologice aflaseră imediat de atelierul lui Tutmes), au făcut descoperirile pe din două cu egiptenii și au plecat acasă. Regretul meu e că nu există, nici măcar în publicația finală, o fotografie de ansamblu a sculpturilor din cămară, așa cum au fost găsite în săpătură. Există multe alte imagini, inclusiv una excelentă cu baia tencuită a sculptorului (una din multele din Amarna, totuși), cu vana joasă pentru duș și lespedea pe care stăteau vasele cu apă, dar nici o poză cu bizarul „Raum 19“ și provizia lui istorică de capete regale. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.