Calitate, frate!

Preocuparea pentru calitate a apărut relativ tîrziu, cam la vreun deceniu și mai bine după căderea comunismului, în sistemul de învățămînt românesc. După răsturnarea regimului lui Ceaușescu, au răbufnit o serie de probleme mult mai stringente și mai contondente, față de care grija pentru calitate rămînea pe post de tichie de mărgăritar: ce facem cu părinții intrați în greva foamei pentru că nu și au văzut copiii intrați pe vreundeva pe la vreo facultate? Ce facem cu copiii care au intrat în greva spontană a abandonului școlar? Ce facem cu profesorii care se războiau feroce între ei, pe căprării: titulari, transferați, detașați, suplinitori sau pur și simplu aspiranți la o catedră? Ce facem cu cadrele didactice universitare, care-și disputau și ele, tot pe căprării, de la asistent pînă la profesor, mărimea normei didactice – adică surplusul de timp liber, că despre altceva nu putea fi vorba?

Mi-aduc și azi aminte, cu nostalgie colorată de o tot mai vie briză de umor, de acele vremuri aurorale, în care era posibil totul și nimic. Studenții aveau zilnic o oră a lor în prime time pe un post de televiziune nou înființat, cu o emisiune care se chema – cum altfel? – Gaudeamus și care debuta – tot atît de puțin surprinzător – cu Pink Floyd: „We don’t need no education, We don’t need no thought control… Teachers, leave them kids alone!“ Și cereau „eliminarea repartiției, formă de iobăgizare a tineretului român“ (citez din memorie, cu convingerea, totuși, că e exact), clamau trecerea detestatului modul psiho-pedagogic care consfințea statutul universităților de fabrici de profesori din obligatoriu în facultativ sau deplîngeau soarta ingrată a colegilor lor de la „privatele“ răsărite ca ciupercile după ploaie, dar nici acceptate și nici refuzate de autorități.

Ani de zile, cifrele de școlarizare au fost la latitudinea consiliilor facultăților, dat fiind că ministerul plătea „pe post“, nu „pe student“ ca în zilele noastre. Și, iarăși bizar, universitățile de stat, neprimitoare de taxe la vremea respectivă, au răspuns, christic, „lăsați tinerii să vină la mine“. La Litere, prima reacție de stopare a valului entuziast a venit tot din partea studenților din consiliu. „De ce avem nevoie de atîția studenți în facultate?“ – ne-au întrebat ei. Pe moment, mi s-a părut iritant punctul lor de vedere, venind din partea celor care se văzuseră deja cu sacii în căruță, deși înțelegeam, și eu, acest lucru simplu: că prețul dezvoltării cantitative se plătește, inevitabil, în contul calității. N-ai cum să scoți Porsche pe bandă rulantă pentru toată suflarea.

Dar să lăsăm istoria, cu farmecele ei, să-și vadă de treabă. Acum avem o ofertă de locuri la universitate care depășește, per total, numărul reușiților la Bac. Acum avem un procent de studențime, raportat la populația țării, care ne așază, măcar potențial, în rîndul țărilor „civilizate“ – un alt cuvînt savuros – precum consumul de detergenți sau de lactate pe cap de locuitor. Acum certurile dintre diversele categorii de profesori, din preuniversitar, cît și din universitar, au trecut din faza „hard“ – cel dintîi ministru al Educației de după ’89 nevoit să iasă prin curtea din spatele a ministerului, pentru că în față îl pîndeau reprezentanții diverselor sindicate concurente – în faza „soft“, a conflictelor perpetuu mocnite pe treptele ierarhiei și între generații. Acum abandonul școlar nu mai e un fenomen eruptiv, ci unul endemic. Acum aproape toți studenții își iau și modulul psiho-pedagogic, trecut cu mari emoții în facultativ după ’90, că cine știe… Acum avem și ARACIS și ARACIP, și calitatea e pe toate buzele. Acum ne putem trage un pic deoparte din vîltoare vremii – oare? – și să reflectăm.

Urmează, îmi pare rău s-o spun, partea de pedanterie. Vrem învățămînt de calitate. Dar știm ce-i aia?

Există multiple definiții ale calității în educație. Și nu prea seamănă una cu cealaltă. Spicuiesc dintre ele. Dintr-un punct de vedere, calitatea se definește prin acțiunea formativă a actului educațional. Este „valoarea adăugată“ pe care instrucția o aduce în dezvoltarea personală a beneficiarilor. Se măsoară, ca atare, în diferența dintre „input“ și „out-put“, dintre cum a intrat și cum a ieșit fiecare subiect într-un/dintr-un program de instruire.

Dintr-altă perspectivă, calitatea se exprimă, la nivel instituțional, prin relația dintre misiunea asumată și realizări. În învățămîntul public, cel puțin, reperul fundamental îl constituie idealul educațional proiectat într-o serie de acte normative. Vrem, de pildă, o educație care să formeze minți libere și caractere independente sau gîndire aplicată și adaptabilitate situațională? Ș.a.m.d. În acest caz, calitatea se măsoară în relație invers proporțională prin distanța dintre ideal și realitate. Cu condiția ca cel dintîi să fie cît de cît limpede, iar cea de a doua cît de cît măsurabilă.

Pentru un alt mod de abordare, calitatea e strîns ancorată în criteriul beneficiului social. Aici unitatea de măsură principală e angajabilitatea, pentru ciclurile finale, sau distribuția pe treptele următoare – Cîți la „Sava“? Cîți la „Neculce“? – pentru ciclurile intermediare.

În fine, dar nu în ultimul rînd, calitatea serviciilor oferite de diversele instituții de învățămînt poate fi privită și dintr-un unghi specific oricăror activități de „prestare“. Se cheamă, în jargon corporatist, client satisfaction. Și poate urca la cote alarmant de înalte atunci cînd, de pildă, majoritatea „clienților“ își doresc un raport preț-beneficii de forma: bani puțini, efort mic, consum de timp așijderea, diplomă sigură.

Calitate, frate!

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

(articol apărut în Dilema veche nr. 540 din 2014)