Călătorie într-o poză de grup

După vreo zece zile de săpat, vine și anunțul pe care îl așteptam: diseară la 5, poza de grup. Asta e ca și cum prin minutul 27 arbitrul ar fluiera și meciul s-ar întrerupe pentru o ședință foto. Parcă aș vrea ca pozele să fie lăsate pentru supraviețuitorii de la sfîrșitul campaniei. De obicei, argumentul e că evenimentul trebuie să aibă loc cînd echipa e aproape completă, pentru că mulți vin mai tîrziu și pleacă mai devreme, stau cîteva săptămîni, trec repede prin toate statuetele de fildeș sau prin țigle, în funcție de specialitate, și zboară spre alte contracte. În ultimele zile de șantier, cînd nu-ți vine să crezi că ai trăit pe deal pînă a venit toamna, nu mai sînt acolo decît o mînă de arheologi de teren, pentru ceremonia de închidere.

Mai la începuturile arheologiei, Schliemann face o poză cocoțat pe Poarta Leilor de la Micene, cu Dörpfeld ițindu-se printr-o bortă în zid, iar toată echipa săpăturilor din Agora ateniană (cu muncitorii în spatele arheologilor) se aranjează piramidal la baza Hephaisteionului. Vechile fotografii de grup ale meseriei arată profesori serioși, aparent mereu în paltoane vara, cu figurile uneori devastate de cea mai absurdă trufie din lume: că au ajuns celebri și puternici pentru știința lor de carte. În comparație cu multe din aceste somități uitate, zîmbetele alb-negru ale americanilor tineri și relaxați din echipele universităților protestante care au întemeiat practic arheologia biblică sînt poate partea cea mai bună a implicării SUA în Orient.

Pozele de grup făcute pe șantiere, în ultima vreme din dronă, cu toată lumea uitîndu-se în sus ca membrii unui cargo cult, sînt cu atît mai banale cu cît vor apărea în publicații mai serioase și cu cît la ele participă mai mulți dintre șefii mari. Dar chiar și atunci cînd oamenii sînt reduși la fețele lor, poți să vezi ceva variație. Unii se vor voioși, iar alții, tenebroși. Unii vin la poză cu chipul cel mai brăzdat, aspru, dar drept, și vreo hanță legitimatoare, vreo maramă arăbească, ceva care să-i dea de gol ca oameni încrîncenați ai deșertului. E de reflectat și la poziția în care vrei să apari în grup. Discret, în spate, ca să subliniezi că fără tine nimic nu s-ar fi urnit? În mijlocul rîndului din față, în majestate? Cu sau fără țigară? Cu dinți sau fără? Lîngă șef? Lîngă tipa cea mai mișto? Sînt alegeri care trebuie făcute cu maturitate. Poza rămîne. De obicei se fac de fapt mai multe fotografii, dintre care la sfîrșit va fi aleasă pentru distribuție/publicare cea în care cine face alegerea arată cel mai bine. În timpul acestor trei-patru poze are loc toată gimnastica spontaneității: ochelarii de soare se mută de pe ochi pe creștet și înapoi, brațele se încrucișează și descrucișează abil, zîmbetele sporesc și decad ca Imperiul Otoman, se așază pălăriile pe numeroase locuri din cap, în fine, se schimbă cîteva rînduri de expresii. Unii, bineînțeles, rămîn încremeniți în cel mai bun zîmbet al lor sau în severitatea dialectică a unui mic Ubu de șantier.

Locul unde se face poza este în sine un resort de afiliere: un amfiteatru roman, o stîncă dată cu culoare locală sau, după caz, o șură unde dormea la începuturi patriarhul studiilor arheologice regionale. Uneori se permit și elemente de stil: o mîță, un puradel, un tractor. O altă invențiune coregrafică, cu îndelungată tradiție, este tipul care stă tolănit pe jos, în fața întregului grup. El e întotdeauna vesel și, dacă este permisă această judecată superficială, pare un om cu foarte puține complexe. Corpul lui funcționează ca un conector ontologic, precum linia orizontală care taie patru linii verticale și marchează încă cinci beri pe lista de lîngă frigider în dreptul numelui tău.

Există bineînțeles și poze de grup de rangul doi, de subgrup, adică doar echipa de pe un sector sau dintr-o mică secțiune a lui. Am chiar o poză minimalistă din 2005 de pe una din secțiunile din sectorul H17 de la Troia, cu doar doi muncitori turci, Mehmet și Okay. (Nu pot să nu spun că am vrut să-l învăț pe amicul Okay să măsoare distanțe cu nivela optică. L-am trimis cu mira de partea ailaltă a secțiunilor, am calculat, am notat, era la 23,40 m și apoi am început să-i spun ceva de genul: vezi tu, mă Okay, această nivelă poate fi folosită și ca să aflăm distanța, da, distanța dintre instrument și punctul unde stai tu … și iată cum! La care el mi-a zis: păi, ce să mai calculăm, că sînt vreo 23 de metri jumate…) Poza mea preferată de la Troia (pe care însă nu mai reușesc s-o localizez) e făcută de Schliemann în ultimele lui campanii și arată un muncitor al cărui cap iese dintr-unul din uriașele vase de provizii descoperite acolo unde fuseseră lăsate în epoca bronzului. De fapt, ca să răspund la întrebarea care ar fi primul raport arheologic serios publicat vreodată, cred că aș putea recurge tocmai la acest criteriu, prezența fotografiei arheologice. Atunci onoarea n-ar mai fi a lui Schliemann cu marele raport din 1874 (Trojanische Alterthümer), ci a lui Alexander Conze, care a publicat un an mai tîrziu un raport despre săpăturile din Samotrace. Acolo apar pînă și fotografii de grup ale muncitorilor lui, care bănuiesc că trebuie să fi nedumerit teribil paltoanele academice din Viena, unde preda Conze.

Un lucru scapă totuși oricăror explicații logice. În toate pozele de grup există o persoană, una singură, care nu e pe fază. Ori tocmai se uită după o cometă, ori strigă: vino repede, bă Pavele, că… (flash!), ori își aduce aminte de penalty-ul ratat de Timofte, ori închide ochii doar pentru o secundă… numai pentru un minuțel… Și uite-așa a venit deja vremea pentru următoarele poze de grup, una mai nostalgică decît cealaltă. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: Poarta Leilor, Micene, cu Wilhelm Dorpfeld şi Heinrich Schliemann