Buzunarul și capul

Trăim sub un bombardament zilnic al știrilor catastrofiste, al lamentărilor televizate sau netelevizate și sub un apreciabil stres cotidian cauzat de diverse obstacole instituționale, birocratice, sociale, umane, de mentalitate etc. Pentru foarte mulți oameni, înainte era mai bine, fie că acest „înainte” e vremea lui Ceaușescu sau epoca interbelică. În România de azi, ideea că poate prezentul ar putea fi mai bun decît trecutul și mai bun, poate, chiar și decît ceea ce sperăm pentru viitor e foarte greu de acceptat.

În aceste condiții, Ovidiu Nahoi a avut curajul să realizeze la RFI o emisiune intitulată Și dacă, totuși, trăim cea mai bună perioadă din istoria României? Invitați au fost istoricii Bogdan Bucur și Adrian  Niculescu. Bogdan Bucur a pronunțat cifre și a făcut comparații care par aproape incredibile. Le-am ținut minte și, după vechiul reflex jurnalistic, le-am verificat ulterior. Am constatat că erau perfect adevărate. Voi da doar cîteva exemple: Produsul Intern Brut pe cap de locuitor al regiunii București-Ilfov (în valoare totală de 43.200 de euro) a depășit indicatorul similar calculat pentru Berlin, Budapesta sau Helsinki, apropiindu-se foarte mult de cel al Vienei; același PIB al Bucureștiului este aproape cît jumătate din întregul PIB al Ucrainei, țara vecină cu peste 40 de milioane de locuitori, și de cinci ori mai mare decît cel al Republicii Moldova; PIB-ul general al României a crescut de trei ori față de anul 1989, deși numărul de salariați a scăzut la jumătate, iar numărul pensionarilor aproape că s-a dublat; salariul mediu net în România a crescut de patru ori față de acum 15 ani. Mă opresc aici deși mai erau și alte date la fel de șocante. Sînt însă cifre care nu creează așa-numite breaking-news la televiziuni. Ar fi contra curentului, iar știrile trebuie să fie proaste, nu bune.

Sigur, toate aceste cifre trebuie corelate și cu altele. Ele nu înseamnă că trăim în București ca la Viena, nu, încă sîntem departe. Dar nu trebuie să uităm nici de la ce nivel am plecat, cît de mare era mizeria înainte de 1990. Ca astăzi îmi aduc aminte cum în acel an – 1990 – mă uitam la televizor împreună cu muncitorii din echipa mea de prospecțiuni, la o emisiune despre magazine din Statele Unite. Era arătat un hipermarket aflat într-o zonă rurală, între mai multe localități, și se explicau complicațiile de aprovizionare și gestionare, avînd în vedere nenumăratele produse care se vindeau acolo. Priveam uluiți ecranul pe care defilau rafturile înțesate cu tot felul de pachete colorate. La noi, pe vremea aceea, magazinele aveau încă indelebilul iz ceaușisto-comunist, chiar dacă alimentele de bază începuseră să se găsească mai regulat. Țin minte că pe 29 sau 30 aprilie 1990, înainte de sărbătoarea de 1 Mai, stăteam chiar la o coadă uriașă la pîine și mă întrebam cît va mai dura pînă vom scăpa de efectele comunismului. De atunci, am avansat enorm. Magazinele americane la care ne uitam ca la filmele științifico-fantastice sînt astăzi și la noi, prezente chiar și în zone rurale, la fel ca la ei, ba cred că de multe ori sînt chiar mai diversificate. Sigur, cîrcotașii vor sări imediat, pomenindu-ne despre puterea de cumpărare și alte asemenea lucruri. Desigur, nimic nu-i perfect și încă nu trăim ca-n America sau Germania. Voi reveni la asta.

Deocamdată vreau să mai amintesc o poveste reală petrecută în Polonia, cu un om care a intrat în comă puțin înainte de căderea comunismului și, ca printr-o minune, și-a revenit după 19 ani, prin 2007. Ceva cam ca în filmul Adio, Lenin. După ce și-a revenit, polonezul a fost întrebat de jurnaliști ce impresii are despre ce vede în jur. Omul s-a arătat cît se poate de nedumerit. Spunea că în magazine vedea o abundență și niște lucruri despre care înainte nici nu-și închipuia că există; se minuna de felul în care toți oamenii vorbeau la telefon de pe stradă, din magazine sau din autobuze, ceea ce înainte să intre el în comă era de neimaginat; i se spusese că alegerile erau libere și comuniștii pierduseră de mult puterea... În condițiile astea, omul declara că nu putea înțelege nici în ruptul capului de ce toată lumea din Polonia continua să fie nemulțumită.

În fine, susțineam că poate n-am ajuns să trăim chiar ca în Occident. Sînt încă diferențe în ceea ce privește nivelul de trai față de Vest, nu doar la noi, ci și în Polonia și în toate  celelalte țări care au făcut parte din „lagărul socialist”. Dar mi se pare că diferența cea mai mare nu e cea de ordin material sau economic, chiar dacă sîntem încă destul de săraci și chiar dacă încă ne mai bîntuie materialismul dialectic. Diferența esențială e în altă parte. Zecile de ani de comunism ne-au afectat gîndirea. Sîntem încă speriați că am putea trăi din nou ce am mai trăit. Mentalitatea de supraviețuitori n-a dispărut încă din societățile noastre. Nemulțumirile reprimate timp de decenii au explodat și continuă să se manifeste, parcă într-un soi de recuperare, nu ca un autentic spirit critic, ci mai degrabă ca o cîrcoteală reflexă. Suspiciunea generală e încă la cote de criză. Așadar, cred că adevărata deosebire față de occidentali e la cap.