Bricheta

Mă uit de cîteva minute bune la brichetă şi încerc să-i descopăr mecanismul. Primele încercări de a o aprinde au eşuat, spre amuzamentul soţiei, care mă pusese la încercare. Acum privesc cu atenţie indicaţiile: trebuie să răsucesc o rotiţă puţin în faţă, apoi puternic în spate şi în jos în acelaşi timp. E clar, dar nu-mi iese. Apoi, la a nu ştiu cîta încercare, o flacără anemică ţîşneşte din încăpăţînata brichetă. Triumfător, mai repet de cîteva ori pentru a-mi demonstra îndemînarea. Brusc, rotiţa se înţepeneşte, scrîşneşte scurt şi se rupe. Bricheta nou-nouţă poate fi aruncată la gunoi. Şi toate acestea - mă gîndesc înciudat - pentru "protecţia copiilor". Mai exact, pentru a nu-i stresa spunîndu-le că nu au voie să umble cu brichetele părinţilor. Prin asociaţie de idei, îmi revine apoi în minte interdicţia aceea stupidă, pe care nu se poate să nu o ţineţi minte din copilărie: nu te juca cu focul că faci pipi în pat! Ce idee... Alte exemple încep să mi se adune în minte, configurîndu-se în două lumi opuse. Copiii noştri, înfăşaţi ca nişte cîrnaţi şi cu căciuliţe trase pe urechi ca să nu-i tragă curentul, pe de o parte; pe de altă parte, moda "americană", care m-a surprins cînd am văzut prima dată, pe la congrese internaţionale, mămici cu plozi de cîteva luni în braţe, pe care îi mai şi lăsau din cînd în cînd să meargă de-a buşilea pe culoarele sălilor de conferinţă. Scena de acum cîteva zile, de la Babele, cînd un ciopor de părinţi şi bunici strigau la unison la nişte copii de 6-7 ani să nu alerge, să nu se depărteze, să nu se aşeze pe jos că răcesc... Pe de altă parte, cazurile de părinţi reclamaţi la poliţie pentru că le-au încălcat drepturile împiedicîndu-i să joace cine ştie ce joc sau refuzînd să le cumpere cine ştie ce gadget. Îmi revine în minte şi o scenă recentă în care aceste două poziţii s-au aflat faţă în faţă pentru cîteva minute. Intrat în muzeu cu copiii săi, un bun prieten s-a văzut apostrofat instantaneu de supraveghetoarele care strigau, exasperate, către copii: Nu alergaţi! Nu puneţi mîna! Nu călcaţi pe acolo! şi aşa mai departe. Cum este posibil aşa ceva? - s-a revoltat prietenul. Dar este un muzeu, sînt obiecte de patrimoniu... - am dat eu să explic. De ce nu faceţi atunci falsuri, dubluri, ca să nu le mai interziceţi copiilor să se joace cu ele şi să le stricaţi bucuria? Facem, avem un atelier de creativitate pentru copii, o întreagă echipă care numai asta face, se joacă cu copiii, dar nu aici, nu în muzeu, nu cu exponatele. Astea sînt pentru oamenii mari - mi-a mai venit mie să spun, dar mi-am dat seama că riscam să devin "incorect politic", aşa că m-am oprit şi am dat din umeri a neputinţă. Copilăria a devenit visul societăţii, cel care ne permite să-i suportăm constrîngerile, cum suportam altădată copilăria visînd la viaţa adultă... - scrie Benoît Duteurtre în "Fetiţa şi ţigara". Înainte vreme, viaţa socială se transmitea din adult în adult, fiecare copil aşteptîndu-şi rîndul să devină şi el adult, să preia meseria părinţilor şi să le ducă mai departe valorile. Limitele se transmiteau şi ele, asigurînd perpetuarea acestei lumi a adulţilor, aşa cum fusese ea gîndită de părinţii acestora. Spre binele societăţii şi al fiecăruia dintre copiii ei. În aceste condiţii, nu numai că nu era nevoie de prea multă creativitate, dar fanteziile născute din lipsa de constrîngeri puteau fi foarte dăunătoare stabilităţii acestor societăţi în care membrii lor credeau cu tărie. A pune lipsa de responsabilitate civică şi de curiozitate intelectuală a românilor pe seama unei astfel de educaţii conservatoare a lui "nu ai voie" fără explicaţii. Are, fără îndoială, dreptate, cel puţin într-o anumită măsură. Pe de altă parte, în vijelioasele lumi postindustriale, s-ar zice că adulţii nu mai au încredere în ei înşişi şi în lumea pe care au creat-o, drept care îşi întorc privirile, pline de speranţă, spre noile generaţii. Ei par să nu mai aibă nimic de transmis, afară de idealul copilăriei, spontane şi fără frontiere, de la care aşteaptă miracolul renaşterii perpetue. Viaţa socială şi visele sale se transmit astfel de la copil la copil, sub privirile fascinate ale lui homo otiosus, care visează ca progeniturile sale să îndrepte "creaţia" - şi astfel să-l izbăvească şi pe el. Doar că toţi aceşti copii sfîrşesc prin a creşte mari şi a se pomeni în lumea adulţilor, care nu este atît de lipsită de constrîngeri precum i-au convins părinţii lor. Limitele şi limitările au devenit doar mai ipocrite, pentru a nu strica jocul şi a nu spulbera iluziile. În aceste condiţii, primii care îşi pierd iluziile sînt foştii copii. Cînd va creşte mare, copilul cu bricheta va continua să se bucure de tot felul de alte drepturi şi libertăţi. Va fi în continuare curios, spontan, creativ. Doar că, în joaca sa fără frontiere cu tot felul de alte gadgeturi sociale, va descoperi la un moment dat că lumea e plină de "brichete", cu care poţi să te joci, dar nu poţi să le aprinzi. Căci cei care conduc cu adevărat jocul le-au construit special în acest fel. Va afla astfel şi faţa ascunsă a drepturilor sale: libertatea eşecului. Care este protejată la rîndul ei şi înconjurată de tot felul de drepturi ale celor care au eşuat. Nu mi se pare că lumea devine astfel mai veselă...