Bombe, buncăre și La Bohème
Cînd ne gîndim la protecția monumentelor, ne vine în minte ceva de genul catedralei ruinate San Galgano, din cutare film al lui Tarkovski. Tot de protecția monumentelor este însă legată și repertorierea sistematică a adăposturilor antiaeriene din al Doilea Război Mondial.
În Germania, orașul probabil cel mai bine documentat din punctul ăsta de vedere este Hamburg, un loc la care țin mult. De prin 2000, Denkmalschutzamt (un fel de direcție pentru protejarea patrimoniului cultural arhitectural) a identificat opt tipuri de buncăre și a propus cîteva din fiecare categorie pentru titlul (și drepturile) de monument protejat. Reiau aici niște informații din seria de studii produse în acest scop. Mai există azi în oraș vreo 700 de buncăre. Unele se pot vizita, dar nici unul nu va avea vreodată popularitatea celebrei clădiri a Operei. Multe din ele au fost folosite ca locuințe improvizate în anii de după terminarea războiului, apoi au fost integrate în proiecte rezidențiale serioase sau transformate în depozite. Altele au devenit sedii de televiziune sau muzee. Cel de sub gara de azi și-a continuat cariera de buncăr oficial, în timpul Războiului Rece; în 2003, unul din ele era discotecă.
Dar ce sens are să ne mai complicăm cu asemenea monumente? Are tot sensul din lume – și asta chiar dacă ele n-ar fi apucat niciodată să fie folosite. Dar au fost folosite. În zece zile din vara lui 1943, în bombardamentele din operațiunea anglo-americană Gomora, 10 km2 din centrul Hamburgului au fost aproape complet distruși. Datorită unor inovații în tehnica raidului aerian, organizării excelente și vremii favorabile au putut fi uciși 40.000 de oameni și încă pe-atîția răniți. Asta în condițiile în care orașul era totuși, raportat la populația sa, mult mai bine dotat cu adăposturi antiaeriene ca Berlin sau Dresda. Cînd englezii au ocupat Hamburgul, existau încă peste o mie de buncăre, multe din ele fiind singurele clădiri în picioare de pe strada lor.
Azi, în Germania, vestigiile epocii naziste sînt desigur considerate importante pentru cercetarea istorică, dar cercetarea asta nu decurge niciodată fără o stînjeneală de fond, și în orice caz publicul a preferat mult timp să întoarcă privirea în altă parte. Dacă Linia Siegfried (Westwall) se afla într-una din țările aliate, ar fi fost subiect de cercetări entuziaste, în vreme ce la nemți ea face parte dintre – traduc liber titlul unui volum recent – „monumentele care ne crispează“.
Pe scurt, deci, despre tipologia buncărelor rămase în Hamburgul de azi, așa cum a creat-o, nu fără oarecare rigoare, numitul Denkmalschutzamt. Cele mai multe, așa-zise tubulare (Röhrenbunker), aveau de fapt, după cîte îmi dau seama din poze, bolți în plin cintru, un fel de nesfîrșite culoare de așteptare, unele doar parțial subterane. Complet subterane erau Tiefbunker, dintre care cel mai mare, cu locuri pentru 5000 de persoane, este azi o parcare subterană. În acest buncăr se mai păstrează picturile originale, iar ele, ca toate cele cunoscute din buncărele naziste, arată mai ales scene de viață cotidiană („La moși“ în fața catedralei). În orice caz, picturile nu cuprind nici un fel de referință la război sau la politică. La suprafață erau turnurile (Rundtürme), construite imediat înainte de începerea războiului, imitînd castele medievale. Mai comune sînt pătrățoasele Bunkerhäuser, unele cu șapte etaje. Ele și-au făcut treaba cel mai bine în timpul operațiunii Gomora. Diferiți parametri cu relevanță funcțională și militară (cum ar fi grosimea zidurilor) erau impuși, dar intenția era ca ele să fie integrate de către fiecare arhitect în peisajul urban. Se păstrează încă multe schițe și modele ale arhitecților participanți la concursurile pentru buncăre. Cel mai bun exemplu din Hamburg (construit în 1942 în cărămidă aparentă decorată cu arce oarbe) este și azi parte a aceluiași complex spitalicesc. Era prevăzut cu uși etanșe (adică antigaz), generatoare, dispozitive de filtrare a aerului, pompă de apă și sistem de încălzire. În caz că ar fi căzut lumina, se pictaseră de-a lungul scărilor și ușilor marcaje fluorescente. Un raport recent notează, cu o melancolie controlată, că aceste marcaje luminează și azi, slab, în întuneric.
Cele mai mari adăposturi sînt turnurile construite propriu-zis pentru bateriile antiaeriene instalate pe acoperiș (Gefechtstürme). Două mai există în Hamburg: unul la Heiligengeistfeld (foto), o fantasmagorie futuristă gri, care putea cuprinde la o adică 18.000 de oameni, celălalt la Wilhelmsburg, pe care un autor german îl compară cu un tripod marțian din H.G. Wells. Totul era prevăzut: după victoria finală a Germaniei în război, turnurile din Hamburg urmau să primească fațade neoclasice. Turnuri asemănătoare din alte părți, de exemplu Viena, urmau să devină pseudo-castele din vremea dinastiei de Hohenstaufen.
Introducerea unora din aceste buncăre din Hamburg pe lista monumentelor protejate e, pe de-o parte, un act de interes cărturăresc abstract, așa cum avem pentru orice țandără a trecutului. Dar în acest fel sînt comemorate și victimele bombardamentului „Operațiunea Gomora“. Această operațiune s-a desfășurat între 24 iulie și 2 august 1943; cu o zi înainte de sfîrșitul ei, americanii bombardau rafinăriile de la Ploiești. Povestea siturilor și monumentelor protejate din România care încă fac tangibilă amintirea celor două războaie mondiale rămîne însă pentru altă dată, sau pentru niciodată (cîte monumente sau măcar plăcuțe comemorative cunoașteți, în București, care amintesc de bombardamentul din 4 aprilie 1944?).
Deocamdată, dacă ascultați Puccini la Opera din Hamburg, trageți cu urechea și la ecourile din buncăre.
Foto: Turn cu baterie antiaeriană și adăpost pentru civili, Hamburg, 1945.
