Blonda sau bruna

Georgescu mi-a povestit că avea o colegă de facultate blondă cu ochi albaștri pe nume Lia. Era de undeva de prin Ardeal. Fata asta avea o soră brunetă pe nume Mia. Sau poate le chema invers? Ca în celebrul cîntec: „Blonda sau bruna, îmi e totuna…“ Ei bine, colega lui Georgescu, cea blondă, înaltă, spectaculoasă, vaporoasă, plutind într-o lume a ei misterioasă și aparent inaccesibilă, stîrnea pasiuni teribile printre băieți. Dar de fiecare dată cînd vreunul dintre ei, fie mai timid, fie cu renume de cuceritor, încerca să se apropie prea mult de ea, dădea greș. Ba unii dădeau chiar și în plîns. Fata reușea de fiecare dată să-i tulbure cumplit. Georgescu observa toate astea ținîndu-se deoparte.

După ani de patimi și suferințe masculine în jurul Liei, într-o zi s-a găsit însă un coleg, la care nimeni nu se aștepta, genul isteț, care, cum-necum, a găsit „a vieții cheie“, cum spune același cîntec, secretul fericirii. A cucerit-o pe Lia și chiar au început să și facă planuri de căsătorie. La mijloc nu era cine știe ce secret, a mărturisit el odată între băieți, după mai multe beri. Avea ea o problemă pe care el a reușit s-o rezolve și nici nu i-a fost prea greu. Poate că a spus măgăria asta ca să se grozăvească sau să le facă în ciudă celor care încercaseră înaintea lui, se gîndea Georgescu.

În fine, după cîteva luni, colegii erau invitați la marea nuntă, la restaurantul din parcul Crîng din Buzău (mirele era de acolo). Pentru că atît părinții fetei, cît și cei ai băiatului erau percepuți ca fiind destul de înstăriți pentru nivelul general al acelor vremuri (anii ’80), toți colegii se așteptau la o nuntă mai acătării. Georgescu, invitat și el, a ajuns în Buzău dimineața, cu trenul, și s-a cazat la un hotel din centru (probabil unicul) împreună cu prietena lui de atunci. Nu a mîncat nimic în ziua aceea, pregătindu se pentru un adevărat festin. La restaurant au ajuns însă mult după prînz, iar lucrurile trenau inexplicabil. Li s-au lungit urechile de foame, iar înaintea mîncării li s-a adus vinul, unul cam acru, îmbuteliat la sticlă de un litru, după cum își amintește Georgescu. După ceva vreme, pe masă au apărut și niște chifle. Vrînd-nevrînd, invitații au început să bea vin și să ciugulească din chifle. Lia, mireasa, era într-o rochie albă de dantelă, cu o croială aparent simplă, iar pe cap purta o tocă, așa cum nimeni nu mai văzuse prin România acelor vremuri. Suplă și frumoasă, era comparată de meseni cu o actriță de la Hollywood. Acesta e momentul în care în poveste apare sora ei, Mia. Ei bine, asta era, spune Georgescu, o drăcoaică focoasă, brunetă (cum știm), cu ochi negri scăpărători, părînd că voia să întoarcă toată lumea pe degetele ei pline de inele. Într-o rochie roșie decoltată, cu un corset cum iarăși nimeni nu prea mai văzuse vreodată în România acelor vremuri, care-i scotea în evidență sînii mari și rotunzi. Părea că întreg ringul de dans era numai al ei. Un fel de Carmen din opera lui Bizet, și alta nu. Mirii începuseră și ei să danseze, mîncarea tot întîrzia, vinul curgea pe gîtlej și mintea lui Georgescu începuse puțin a se încețoșa. Și cică prinsese a o urmări cu privirea pe Mia așa cum privești flăcările din șemineu. Se cam temea, ce-i drept, să nu care cumva să-l observe prietena lui care-i stătea de-a dreapta. Mia era însă de a dreptul fascinantă. Ce Lia, cu plutirea ei în nori, cu aerele de zîna zînelor? Nu! Mia era femeia cea adevărată. Nebuna, vrăjitoarea după care ar fi trebuit să înnebunească toți colegii. Dar uite că parcă numai el, păcătosul, o băga în seamă. Așa i se părea. La un moment dat, prietena lui i-a șoptit la ureche ceva incredibil: „Du-te și tu și invit-o pe Mia la dans, că așa-i frumos“.

Frumos? Daaa! Ce parteneră mișto am, și-a zis Georgescu. A observat că-mi place Mia și mă lasă să dansez cu ea. Nemaipomenit. S-a uitat cît de atent a putut, în condițiile date, la parteneră, să se asigure că nu cumva visează, dar ea l-a îndemnat ferm din cap către ringul de dans, rămînînd așezată. Uau, și-a zis Georgescu, e adevărat. Mă lasă. S-a dus spre Mia, a luat-o de mînă și a început s-o danseze de mama focului. Nebuna îl privea cu ochii arzînd și, din cînd în cînd, în ritmul muzicii, cu brațele desfăcute, „își dîrdîia“ sînii pe sub nasul lui, cum zicea Georgescu. Teribilă femeie. Lia, mireasa, dansa și ea pe alături și la un moment dat lui i s-a părut că zărește un oarecare reproș în privirea ei. Ce știe ea, și-a zis Georgescu, nu-și imaginează ce suflet generos are partenera mea. Nu știe că mi-a dat voie să dansez cu Mia. După al patrulea sau al cincilea dans la rînd cu nebuna, alcoolul din cap i s-a mai evaporat și s-a gîndit că poate n-ar fi cazul să exagereze. S-a întors la masă lîngă prietena lui. Fata, însă, era supărată borș. Nici nu se mai uita la el. Georgescu nu înțelegea. Pe masă apăruseră niște chifteluțe din praf de pește. Ce dracu’ se întîmplase? Dansase prea mult cu Mia? Sărise peste cal? Avusese prietena lui un acces de bunăvoință pe care-l regretase apoi și acum nu-și mai putea ascunde supărarea? Îi întinsese o capcană tipic feminină? Oricum, parcă de la început ceva nu fusese în regulă. Dansase mișto, dar ce mai conta acum? Se pare că trebuia să plătească. Au plecat de la restaurant, noaptea tîrziu. De îndată ce-au ieșit ei doi pe străzile pustii ale Buzăului s-a declanșat furtuna. Un scandal cît casele din jur. Partenera l-a făcut cu ou și cu oțet. Și, în final, a înțeles. Ea îi spusese: „Du-te și invit-o pe Lia la dans, că așa-i frumos“. Lia, mireasa, nu Mia. Evident, așa avea sens. Lia, sora cea mare, cu numele ei legat de încurcături biblice. Ce idiot a putut să fie. Și vinul ăla prost…