Bergman și cei șaișpe nebuni
Cînd Max von Sydow, întors din cruciadă, joacă șah cu moartea pe o plajă rece și luminoasă, s-ar crede că ai putea să plonjezi într-o analiză spectrală a cinematografiei lui Bergman. Întrebarea firească pe care și-o pune însă orice privitor este: oare piesele de șah folosite în scena asta sînt confirmate arheologic pentru această dată și acest spațiu? Nu cumva ele sînt un pic nelalocul lor, de vreme ce provin din Norvegia secolului al XII-lea, într-o scenă care se petrece, pare se, în Danemarca secolului al XIV-lea?
Piesele care apar în celebrele scene din A șaptea pecete sînt foarte asemănătoare cu cele medievale descoperite într-o dună de nisip în 1831, în Uig, pe Isle of Lewis, în Hebridele exterioare. Un neguțător norvegian, poate în drum spre Dublin sau alt oraș viking de pe coasta irlandeză, le-a îngropat într-o tașcă de piele (a cărei cataramă s-a păstrat) pusă într-o mică cistă improvizată din pietre. E clar că, atunci cînd au fost ascunse, piesele erau nou-nouțe și își așteptau cumpărătorul. E vorba de 8 regi, 8 regine, 16 nebuni, 15 cai, 12 turnuri și 19 pioni, azi împărțite în mod egal între British Museum (marea majoritate) și National Museum of Scotland, în Edinburgh (cîteva). Aproape toți așa-numiții Lewis chessmen sînt din fildeș de morsă, doar vreo doi trei din dinți de balenă (de orcă sau altă specie de cetacee fără fanoane). Cîteva din piesele „negre“ sînt încă vopsite roșu. Se cunosc altminteri foarte puține seturi medievale de șah complete. Cu cele 78 de piese descoperite în Scoția nu se poate alcătui la rigoare mai mult de un set complet, dar acolo există totuși material pentru aproape patru seturi, lipsind doar cîteva figuri și mai ales pioni, adică piesele cu decorație minimală.
Ceea ce sculptorul norvegian a reușit să facă din niște obiecte aflate cumva la periferia artelor decorative, și din care puține ajung la 10 cm înălțime, e remarcabil nu numai pentru ce se poate face cu un set de piese de șah în general, dar și pentru arta romanică a Scandinaviei secolului al XII-lea. Toate piesele sînt individualizate, adică au o poză tipică pentru categoria lor, dar un chip numai al lor. Regii pletoși stau cu suluri de documente pe genunchi. Ochii lor sînt holbați de grijile împărăției, puțină filozofie și multe dureri de dinți. Reginele (damele) au coroane cu înflorituri alese și cearcăne mai pronunțate decît regii. Toate au mîna stîngă la obraz, iar cu cealaltă își țin de obicei cotul. Trebuie spus că unul din secretele măiestriei fizionomice a sculptorului anonim mi se pare a fi alinierea intenționat greșită a pupilelor, care dă tuturor personajelor o zăpăceală dramatică. Artistul n-are deloc problemele astea de orientare cînd incizează pe tronuri vrejuri decorative sau capete de șerpi perfect simetrice; e deci un tip de greșeală foarte dibace la care recurge numai cînd face orbitele și ochii.
Nebunii sînt reprezentați ca înalți demnitari bisericești (în șah, de altfel, nebunului i se spunea episcop în anumite limbi nordice ale vremii, azi bishop în engleză), cu mitră pe cap, cîrjă episcopală și Biblia în cealaltă mînă. Și ei suferă, aidoma preotului de țară al lui Bernanos. Chiar cînd schițează un semn de binecuvîntare, se vede că sînt toți roși de boală sau măcar de o formă timpurie de existențialism; unul, altminteri rubicond, plînge de-a binelea. Siluetele lor – lipsite de orice formă de gît – sînt compacte și bombate, de parcă ar purta greutăți imense pe umeri, precum coloanele dorice de la templele din Paestum.
Prin comparație, caii sînt de fapt niște cavaleri (calul de șah e un cavaler în islandeză, engl. knight) cu moace tinerești de o mare naivitate. Cu castroane pe cap și sulițe în mînă, ei călăresc cu picioarele în scări pe un fel de cai miniaturali cu sprîncene și breton. Dacă îl răsucești între degete, se vede că fiecare cavaler ține în mîna cealaltă un scut semănînd cu o aripă de înger care tot nu vrea să se aranjeze pe lîngă corp, ca la un pui zburlit.
Turnurile sînt niște veterani hîrșiți și îndesați, cu o săbioară ținută perfect vertical în sus, ca o lumînare la nuntă. E clar că pe ei se bazează tot efortul de război (de fapt, se pare că la data asta turnul e încă piesa cea mai mobilă pe tablă, pînă cînd au fost upgradate regulile privind mișcarea damelor). Sînt încrîncenați exact atît cît trebuie și se vede că nimic nu-i va împiedica să-și îndeplinească misiunea, nici vreun virus intestinal, nici vreo angoasă eschatologică. Cîțiva dintre ei și-au înfipt vîrful scutului în pămînt și mușcă din marginea lui de sus, ca niște berserker dintr-o saga islandeză. Scuturile lor, ca și cele ale cavalerilor, au decorații din care, dacă nu mă înșel, nici una nu se repetă. În fine, pionii cu baze octogonale sînt foarte simpli, o combinație de stele funerare și langues de chat.
Genul ăsta de figuri stilizate, de o senzațională expresivitate în ciuda economiei de mijloace, se regăsește în decorația arhitecturală a unor catedrale scandinave, cum ar fi cea din Lund, în Suedia. Pe baza unor subtilități stilistice în care nu am forța brută să intru, istoricii de artă zic totuși că Lewis chessmen trebuie să provină de undeva de prin Trondheim, în Norvegia, unde catedrala Nidaros, cea mai nordică dintre toate catedralele medievale, oferă analogii chiar mai bune. Alții văd o origine islandeză a pieselor și le pun pe seama unei doamne numite Margret cea Iscusită. În orice caz, insulele unde au fost descoperite piesele nu aparțineau, în secolul al XII-lea, nici Scoției, nici Islandei, ci regatului Norvegiei.
În duna de nisip de la Uig s-au găsit, alături de piesele de care am vorbit, și 14 puluri pentru jocul de table, nedecorate. Bergman nu s-a prins că A șaptea pecete ar fi fost un film infinit mai puternic dacă moartea ar fi fost făcută marț de cavaler.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: scenă din A șaptea pecete de Ingmar Bergman
