Bela
- Nici nu ştii ce curată e Bela! - îmi explică vecinul meu, uitîndu-se la corcitura mică şi neagră care se învîrte printre picioarele noastre, pe stradă. Niciodată nu îşi face nevoile în curte, aşa s-a învăţat. Aşa că îi dau drumul pe stradă şi nu mai am grija ei. Care va să zică aşa! Grija pentru curat îi face, se pare, pe mulţi dintre proprietarii de cîine de curte din oraşele noastre să-şi lase tot mai frecvent dimineaţa, pe stradă, animalele de companie şi să-i recupereze doar seara tîrziu, cînd merg cu toţii la culcare... Acest mic indiciu mă pune brusc pe gînduri şi mă face să-mi revăd toate peroraţiile despre "spaţiul public la români" pe care le-am emis şi eu, ca tot românuâ, de-a lungul timpului. Îmi arunc un ochi pe fascinantul studiu al lui Yavor despre maidanezii lor, din Sofia. Primul lucru pe care îl spune este faptul că a trata această problemă doar ca pe una administrativă, eventual de igienă şi/sau de mediu, înseamnă a privi doar vîrful iceberg-ului. Problema este, de fapt, una profund culturală, expresie simbolică a unor preocupări şi frămîntări mult mai profunde ale societăţii. Intervenţiile publice pe forumul Primăriei din Sofia dedicat acestei probleme ne oferă un prim indiciu: o tînără, de pildă, se referă în mod explicit la maidanezi, în termeni de "murdărie", iar oficialii Primăriei îi numesc "purtători de infecţie". Imaginea ne trimite deci din nou la curăţenie şi lipsa ei, adică, în ultimă instanţă, la ordine şi dezordine. Gîndul te duce, inevitabil, la celebra lucrare a lui Mary Douglas despre "murdărie" şi "poluarea simbolică". După cum ne avertizează autoarea chiar de la începutul lucrării sale, nu este vorba despre un tip sau altul de "murdărie", de "impuritate", însoţit de un gen sau altul de sancţiune sau de tabu, ci despre reprezentarea general umană a murdăriei ca dezordine, ca agent de poluare simbolică, deci de ameninţare la adresa ordinii culturale instituite: "luat izolat, orice ansamblu particular de simboluri clasificatorii este incomprehensibil şi nu poţi spera să îi descoperi un sens decît raportîndu-l la structura totală a clasificărilor culturii respective" - explică antropoloaga britanică. Să raportăm aşadar şi noi maidanezii noştri şi potenţialul lor de poluare simbolică la structura de ansamblu a clasificărilor din cultura română şi să vedem ce ne poate spune un asemenea exerciţiu. Am impresia că, în cultura noastră ţărănească, preocuparea sistematică pentru păstrarea bunei ordini şi evitarea cu orice preţ a murdăriei se materializează în jurul imperativului îngrijirii, principiu pragmatic care adună în sine ceea ce lumea modernă va despărţi ca igienă, protecţia mediului etc. Adam Drazin vorbeşte chiar, în acest caz, despre o "cultură a îngrijirii", operînd cu o polaritate sui generis, îngrijit/griji, care interferează tot sui generis cu alte polarităţi clasice ale topografiei sociale, precum public/privat sau exterior/interior şi - aş adăuga eu - sacru/profan. Putem urmări aceste clasificări în organizarea spaţiului rural. Există astfel, pe de o parte, o topografie a spaţiului "privat", desfăşurîndu-se în cercuri concentrice de la centralitatea sacră a vetrei şi pînă la spaţiul profan al toaletei şi gunoaielor din fundul curţii. Exigenţele îngrijirii se diminuează şi ele pe măsură ce te îndepărtezi de centrul casei. Această geografie simbolică a casei se articulează, pe de altă parte, cu organizarea spaţiului comun al satului în jurul unei alte centralităţi sacre, aceea a bisericii, diminuîndu-se treptat pînă "în hotar". Dincolo de acesta începe "lumea albă", plină de ameninţări: spaţiul neîngrijit naşte îngrijorare! În oraşe, acest spaţiu comun a fost preluat de către stat, care şi-a construit propria centralitate. Misiunea lui, în acest sens, era aceea de a transforma "spaţiul comun" al satelor într-un "spaţiu public" reprezentativ şi civic. A reuşit el în Bucureşti? Mă îndoiesc. Obsesia noastră cu "micul Paris" se referă la un efort edilitar de excepţie, foarte limitat în timp şi spaţiu. "Micul Paris" era, de fapt, o oază de imitaţie urbanistică în marele sat care rămînea, la acea vreme, Capitala ţării. Într-un prim studiu de geografie urbană, bunicul meu făcea la 1914 următoarea constatare: "Acelaşi spirit vechi se îndărătniceşte a trăi şi mai departe prin predominarea gustului personal, prin lipsa simţului totalului pe aceeaşi stradă, în special, şi în tot oraşul, în general (...)". Sublinierea îi aparţine. Statul comunist a monopolizat apoi acest spaţiu urban al tuturor. Dedicîndu-l, ideologic, "întregului popor", partidul-stat a ratat însă, de fapt, construirea unui spaţiu public real. Mai mult, prezentîndu-se ca expresie a "noii ordini", acest spaţiu public autoritar a fost perceput de către mulţi locuitori, de fapt, ca o dezordine, ca o "poluare simbolică" a "adevăratului" Bucureşti. L-au respins aşadar şi s-au retras din el în spaţiul domestic, pe care s-au îndîrjit să-l "îngrijească" compensatoriu şi cathartic, lăsînd străzile şi pieţele în grija Partidului. În mod paradoxal, pe termen lung, nu spiritul colectiv a ieşit cîştigător din acest experiment totalitar, ci acelaşi "gust personal". Căderea comunismului nu a făcut astfel, din acest punct de vedere, decît să descătuşeze acest "gust personal", care se vedea acum legitimat prin noua ideologie a liberalismului de piaţă şi a statului minimal. Spaţiul public se află astfel în prezent într-o situaţie confuză şi ambiguă, exprimată perfect de simbolismul cultural al cîinilor care îl străbat liberi, de la un capăt la altul. Pe de o parte, problema maidanezilor este percepută ca fiind în sarcina instituţiilor statului, care sînt considerate însă imediat ca asasine atunci cînd se apucă (haotic, ce-i drept) să practice eutanasierea. Este percepţia unui stat paternalist, care trebuie să ne rezolve problemele, dar în care nu avem deloc încredere deoarece nu este în stare să ni le rezolve aşa cum trebuie. Pe de altă parte, îngrijind maidanezii "noştri" (şi, iată, dînd drumul propriilor cîini pe maidanul comun), locuitorii Bucureştiului ocupă simbolic spaţiul public, domesticindu-l însă pentru a-l transforma într-o prelungire a spaţiului propriu şi compromiţîndu-i astfel menirea de semnificaţie împărtăşită. În sfîrşit, aceiaşi cîini pot face obiectul grijii fiecăruia şi, în acelaşi timp, al îngrijorării tuturor. Această ambiguitate nu este însă expresia unei pierderi recente a limitelor şi criteriilor de departajare public-privat, ci mai degrabă aceea a chinurilor facerii unui spaţiu public real, care nu a existat niciodată, cu adevărat, în această zonă. Îngrijirea îngrijorată a cîinilor în Bucureşti pare să exprime astfel ambiguitatea dinamicii public-privat şi ambivalenţa relaţiilor individ-stat în societatea românească actuală în general.
