Bate tarantula să priceapă căluşul

În 1959, Ernesto de Martino îşi începe studiul său etnografic faimos în Salento referitor la "tarantism": ritual de posesie provocată, conform folclorului local, de muşcătura unui păianjen. Victimele sînt - nu întîmplător - doar femeile. Iar cura de vindecare presupune dansuri şi muzică specifice. Totul se petrece pe 29 iunie, de ziua Sfîntului Paul, cînd toate cele "posedate" de spiritul păianjenului (tarantate) merg în biserica Sfîntului Paul din Galatina, se tăvălesc pe jos ca orice posedate, după care, cu ajutorul sfîntului - dar şi al muzicii şi dansurilor - se vindecă. Cel puţin pentru o vreme... Povestea este veche. Încă din Evul Mediu, cînd medicii oscilau între o cauză fizică atribuită veninului unui păianjen real şi una psihică provocată de o boală mentală, Biserica Catolică a introdus figura Sfîntului Paul, transformînd treptat ritul (păgîn) de posesie într-un cult catolic de vindecare. O primă "marketizare", după spiritul vremii, a unei practici de o vechime indeterminată. Lucrurile se aşază apoi în cursul firesc al cutumelor vieţii de provincie. După ce a apărut La terra del rimorso, cartea în care De Martino a prezentat rezultatele cercetărilor sale, tarantismul intră însă în atenţia lumii academice, apoi a celei mediatice, pentru ca după 1990 să devină o modă extrem de răspîndită şi complexă. Numai în aceste cîteva zile petrecute la Perugia am aflat de trei teze de doctorat susţinute recent pe această temă, prietenul meu Giovanni mi-a arătat, în biblioteca sa, vreo sută cincizeci de volume despre tarantism, în librării am găsit o carte de cîteva sute de pagini dedicată bibliografiei tarantismului din 1945 pînă în 2000 - ca să nu mai pun la socoteală pliante, filme, fotografii etc. Marketizarea tarantismului atinge astăzi cote greu imaginabile. Evoluţia este, în linii mari, următoarea. După ce De Martino îşi publică studiul, puţini rămîn cei care mai cred în muşcătura unui păianjen real, în timpul muncilor cîmpului. Pentru De Martino este vorba despre un eveniment simbolic ce pune în scenă şi dramatizează suferinţa socială a femeii, în această lume ţărănească particulară. De aici pînă la a sublinia particularismul local al acestei practici şi, astfel, valoarea sa identitară pentru Saleno, nu a fost decît un pas. Apoi, pe fondul fascinaţiei pentru Sudul "exotic" al Italiei (dar şi al posesiunii şi exorcismului, se pare), tarantismul nu a întîrziat să devină o tradiţie bună pentru turişti. Şi, ca orice tradiţie pregătită pentru vînzare, tarantismul se desprinde de ritul originar de posesiune, se desface în părţile componente şi se reproduce mai departe doar prin acele părţi care pot avea o existenţă de piaţă independentă: dansul şi cîntecul. Toată această metamorfoză nu poate avea loc însă, în mod paradoxal, decît însoţită de o grijă excesivă pentru autentic. Tineri experţi entuziaşti reconstituie cu grijă paşii de dans, căutînd şi observînd cu atenţie ultimii bătrîni dintr-un sat sau altul, care mai ştiu să danseze aşa cum se dansa altădată. Apoi îi învaţă pe tinerii locali sau pe turiştii străini interesaţi: sînt nişte paşi mici, într-un ritm lent, dar susţinut, foarte caracteristici - explică aceşti păstrători ai tradiţiilor autentice. Un etnolog îşi bagă însă nasul şi constată că aceşti paşi erau mici şi lenţi nu pentru că aşa era dansul ritual în vechime, ci pentru că "informatorii" actuali erau bătrîni şi de abia îşi mai trăgeau picioarele... Cu muzica se întîmplă ceva similar. Diluată în tot felul de "tarantele", muzica şi-a pierdut autenticitatea. Este desprinsă atunci o singură variantă, acreditată ca autentică: pizzica. Toată lumea o studiază şi o reproduce aşa cum trebuie. O poţi asculta astfel şi la metrou, în Paris, alături de alte ipostaze de world music. Grija pentru autentic şi aceea pentru turism se întîlnesc în organizarea unui festival de proporţii din ce în ce mai mari, "Noaptea tarantei", în mica localitate originară a tarantismului autentic. Municipalitatea este foarte mîndră şi îl evocă, doct, pe Sfîntul Ernesto de Martino, patronul acestei noi sărbători populare. Ca la noi la Sighişoara, cu ocazia festivalului "medieval", localnicii se retrag însă în casele lor şi privesc sceptici entuziasmul turistic care le invadează anual străzile. Ce legătură au toate acestea cu noi şi cu căluşarii noştri? Păi, dansul practicat în Apulia pentru a scăpa de muşcătura tarantei, şi cel practicat, pe vremuri, de căluşari sînt cam singurele dansuri rituale de posesiune din Europa, despre care s-au întreţinut, la vremea lor, şi De Martino cu Mircea Eliade. Pe de altă parte, ambele au devenit în prezent spectacole identitare. Ambele fac parte astfel din patrimoniul imaterial acreditat sau pe cale de a fi acreditat în autenticitatea sa naţională de către UNESCO. Pentru a ajunge aici, ambele au fost cercetate şi puse în lumină de etnologi reputaţi - pentru a fi preluate apoi de activişti culturali pasionaţi. Vorba îngrijorată a unui antropolog de pe alte meleaguri: ca să vezi ce se întîmplă cînd Ei citesc ceea ce scriem Noi!... Povestea Căluşului începe înainte de război, dar cunoaşte o ascensiune spectaculoasă în comunism, cînd experţii Oficiului Naţional de Turism şi ai "Cîntării României" fac din căluş un dans popular şi din căluşari, emblema noastră naţională. Cîteodată, transformarea vechiului ritual în spectacol sare peste cal - să spunem aşa - ca de pildă atunci cînd, ca să elimine discriminarea burgheză a femeii, un înalt activist de partid de la Cluj a comandat alcătuirea unei echipe de "căluşăriţe". Ca ritual, dansul căluşului era totuşi apanajul strict al bărbaţilor - şi aceasta, din motive mult prea puţin burgheze!... Povestea căluşarismului ca marcă identitară continuă, după căderea comunismului, cu ajutorul unor experţi cît se poate de anticomunişti, care pregătesc - cu binecuvîntarea competentă a UNESCO - patrimonializarea (imaterială) a Căluşului. Şi cum televiziunea nu putea lipsi din această poveste, TVR va pune în scenă, cu ocazia celor 50 de ani ai săi..., 50 de căluşari. Nimic nou sub soare, se întîmplă şi la alţii, după cum am văzut! Ceea ce mă intrigă însă este faptul că mulţi dintre exegeţii şi promotorii actuali a căluşarismului se revendică sau fac măcar apel la marele etnolog care a fost Mihai Pop, care stătea de-a dreapta lui Greimas la primul congres de etnologie europeană, cînd acesta a ironizat vehement acest gen de folclorism şi ideea periculoasă de "patrimoniu imaterial". Dar ce să-i faci, între timp atît Greimas cît şi Pop au devenit, şi ei, patrimoniu imaterial...