Bărbatul român e tradiţionalist
Bărbaţii români între 25 şi 39 de ani sînt cei mai conservatori din Europa, familişti şi dornici să îşi susţină financiar casa, însă, în acelaşi timp, sînt şi cei mai stresaţi şi apăsaţi de obligaţiile pe care le impune societatea modernă - arată un studiu prezentat de Discovery Networks EMEA. Studiul a făcut ceva vîlvă în media româneşti, cotidiene şi televiziuni concurîndu-se în comentarea rezultatelor. Cum adică, "bărbatul român e tradiţionalist"? Sîntem din nou primii la ceva, dar este asta de bine sau de rău? - s-au întrebat (şi au întrebat), suspicioşi, jurnaliştii. Dacă în Europa occidentală predomină tipul bărbatului modern, relaxat, care reuşeşte să îmbine cu succes toate aspectele vieţii (carieră, familie, prieteni, hobby-uri), în România, majoritatea, 72%, este reprezentată de bărbatul tradiţionalist, stresat de obligaţiile pe care i le impune societatea modernă. Românii cred că este important să aducă bani în casă şi să aibă o imagine perfectă, casă, maşină şi o soţie frumoasă. Dacă în Suedia 57%, iar în Franţa 42% dintre bărbaţi au o viziune modernă asupra vieţii sociale şi a relaţiilor dintre sexe, în România numai 11% dintre ei au o astfel de mentalitate, deşi 82% declară că egalitatea într-o relaţie este extrem de importantă.(...) Majoritatea bărbaţilor tineri din România încă mai cred că rolul tatălui este mai degrabă să ofere un sprijin financiar decît unul emoţional. Comparaţia cu o altă ţară europeană şi postcomunistă, Polonia, a fost de natură să plaseze caracterizările "bărbatului român" într-un context mai comprehensiv: Bărbaţii zilelor noastre sînt mai degrabă îngrijoraţi decît luptători. Schimbările economice alerte şi stilul de viaţă promovat prin mass-media îi fac pe tineri să fie extrem de preocupaţi de locul de muncă şi de modalităţile prin care se ajunge la o viaţă modernă. Din cauza globalizării şi a schimbărilor de pe piaţa muncii, nu mai există job-ul de o viaţă. Bărbaţii cei mai îngijoraţi şi mai apăsaţi de obligaţii sînt în ţări ca România sau Polonia, unde rata şomajului este foarte ridicată şi unde mentalitatea a rămas cea potrivit căreia bărbatul nu îşi face datoria dacă nu asigură traiul familiei. Pe de altă parte, "este ciudat faptul că România are o rată mult mai mare a stresului şi presiunii decît Polonia, care tinde spre tipologii mai moderne. Ar fi interesant de studiat această problemă" - a adăugat directorul EMEA Research, Claire OâConnor. Ce ne spune această alăturare cu Polonia? Că s-ar putea prea bine ca acest "tradiţionalism" încărcat de griji şi îngrijorare să nu fie legat atît de şomaj, cît de particularităţile societăţilor postţărăneşti, adică, în cazul de faţă, să fie mai degrabă simptomul unei ieşiri încă neconsumate deplin, nedigerate şi neaşezate, din cele mai masive şi longevive societăţi ţărăneşti din Europa: Polonia şi România. Şi, de asemenea, că Polonia a pregătit mai din vreme şi mai conştiincios această ieşire din "tradiţia" societăţii ţărăneşti decît ţara noastră. Ce înseamnă însă "tradiţional" în acest caz? În mare măsură, ceea ce sîntem obişnuiţi să numim, mai mult sau mai puţin metaforic, "patriarhal". Adică un tip de familie răspîndit în lumile ţărăneşti, în care bărbatul este "capul familiei". Iar în această calitate, bărbatului i se atribuie un rol dominant, atît simbolic, cît şi practic: "capul familiei" nu are doar dreptul să conducă familia, are şi responsabilitatea acestei familii. De asemenea, într-o astfel de familie are loc o distribuţie relativ precisă şi ne-egalitară a sarcinilor, inclusiv a celor - să le spunem - sufleteşti: bărbatul aduce bani în casă şi conduce familia prin toate meandrele şi capcanele vieţii, dar nu se ocupă de treburi "muiereşti" precum "suportul afectiv" al copiilor şi altele asemenea. Bărbatul patriarhal este, într-un fel, şi puţin macho... Din acest punct de vedere, problema recentă a multor bărbaţi tineri dintr-o societate postţărănească precum a noastră este că nu consimt să renunţe la imaginea prestigioasă a "capului de familie" şi vor să rămînă macho, dar nu prea mai ştiu bine în ce fel. Mass-media şi piaţa actuală a muncii au răspîndit şi impus, într-o anumită măsură, imaginea familiei moderne, nucleare şi egalitare, iar experienţa migraţiei a grăbit o constatare de facto: femeile sînt relativ mai mobile, se descurcă, la o adică, şi singure, şi aduc la rîndul lor bani în casă, uneori chiar mai mulţi şi mai temeinic. Repartiţia sarcinilor s-a dat astfel peste cap, iar distribuţia responsabilităţilor, cu prestigiul care rezultă de aici, nu mai este deloc ceea ce am fost obişnuiţi să fie. În termeni de gender, a rezultat un (relativ) empowerment al femeii şi, complementar, un soi de dis-empowerment al bărbatului. Cum să nu fie bărbaţii îngrijoraţi în asemenea condiţii? Soluţia găsită, pe lîngă angoasele nemărturisite ale zilei de mîine, este adesea aceea a unei supra-compensări simbolice, la nivelul imaginii sociale: la un statut şi prestigiu mai mici, se afişază o casă şi o maşină mai mari. Şi, nu în ultimul rînd, un machism mai vizibil şi mai agresiv: vă arăt eu cine e şefuâ aici!... Colac peste pupăză, nu puţine femei tinere şi empowered înţeleg această relativ recentă emancipare ca pe o cursă pentru rolurile de putere care nu mai sînt, ca pe vremuri, monopolul bărbatului. Ele supra-compensează la rîndul lor o slăbiciune de care vor să se elibereze şi devin "castratoare": îţi arăt şi eu ce pot! În aceste condiţii, cred că vechea vorbă din popor ar trebui răsturnată şi ea: numai tată să nu fii!...
