Ba uite că spun!

Să continuăm aşadar, de unde le-am lăsat săptămîna trecută, seria păţaniilor pastorului Wurmbrand. Vorbeam de trădări - şi lista lor e lungă. Trădat de idealurile comuniste ale tinereţii şi de acea Rusie bolşevică în care stătuse peste doi ani (1927-1929), părăsit rînd pe rînd de propriii camarazi comunişti din România, junele R.W. ajunge într-o celulă la Doftana. Aici, tînărul evreu, ateu pînă mai ieri, are revelaţia lui Hristos. Începe războiul; rude ale soţiei lui R.W. sînt deportate de regimul Antonescu în Transnistria (şi nu se vor mai întoarce). Din 1945, odată comuniştii ajunşi la guvernare, nu prea au motive să-l privească cu simpatie pe pastor; în toamna acelui an el intră în conflict cu Petru Groza şi, în fine, în 1948 este arestat. Anii de închisoare sînt lungi şi grei, iar legendele lor sînt diverse - nu mai insist. Răscumpărat din România de o fundaţie norvegiană, Richard Wurmbrand ajunge în 1966 în Statele Unite. Decis să spună tuturor ce minciună criminală este comunismul, pastorul vizează factorii de decizie: congresmani, senatori, preşedinţi de comisii senatoriale etc. Scrie memorii şi cărţi, vorbeşte cu patos presei şi îşi poartă cu demnitate rănile de pe trup. Audienţa? Mare. Impactul? Restrîns. De ce? Pentru că, din păcate, în acel moment, adevărurile lui Wurmbrand nu picau tocmai bine. Războiul rece ajunsese în faza destinderii. Harta lumii gemea de alte probleme. În februarie 1965, aviaţia americană bombardase Vietnamul. Război civil în Republica Dominicană, crize succesive între Grecia şi Turcia (problema Ciprului), incidente la graniţa indo-pakistaneză şi, simultan, incidente de graniţă între China şi India. În Europa, Franţa lui De Gaulle boicotează cîteva luni instituţiile Pieţei Comune vest-europene şi, apoi, se retrage, pur şi simplu, din structurile de comandă ale NATO - după care, în vara lui ’66, generalul merge în vizită la Moscova şi-i spune lui Brejnev că lui povestea asta cu blocurile militar-ideologice i se pare cam fumată (frază care a îngheţat simultan şi elita politică de la Kremlin, şi pe cea din Capitoliu - pentru că şi sovieticii, şi americanii agreau mai curînd o situaţie predictibilă, fie ea şi dihotomică). În America, from coast to coast, mişcările populaţiei de culoare scot în stradă milioane de oameni (este epoca altui pastor, Martin Luther King) şi, colac peste pupăză, la Havana, consumatorul de trabuce Fidel Castro schimbă numele partidului său din Partidul Unit al Revoluţiei Socialiste în, sec, Partidul Comunist Cubanez. Cam acesta era peisajul anilor 1965-1966, aşa cum se vedea el de la Washington. Şi, pasămite, ce făcea în vremea asta România? Păi (le) făcea relativ bine. În 1966, în SUA, adevărurile lui Wurmbrand mai mult jenau În martie ’65, Ceauşescu îi succede cu speranţe lui Dej şi, imediat, începe să vorbească, gîngăvit, dar aparent convins, despre destindere, cooperare, suveranitate, independenţă şi alţi asemenea termeni tocmai buni pentru urechi americane. Ion Gh. Maurer face vizite în Austria şi în Danemarca şi spune peste tot, off the record, că, gata, ruşii sînt, din toate punctele de vedere, out of Romania etc. În primăvara lui ’66, într-un interval scurt, se perindă pe la Bucureşti şi Tito, "legenda Balcanilor", şi Şahinşahul Iranului, şi De Murville, ministrul de Externe al Franţei - şi toţi spun, on the record, ce om de treabă şi pacifist e Ceauşescu. Prin mai ’66 vine la Bucureşti şi Brejnev, liderul sovietic, numai că vizita se lasă cu scîntei abia camuflate. Nu va mai trece mult şi la Bucureşti, în această noua Mecca a destinderii Est-Vest, vor veni chinezul Zhou En Lai (1966), vest-germanul Willy Brandt (1967), De Gaulle (1968) sau Nixon (1969). Simplificînd lucrurile, cam asta era România despre care încercatul pastor Wurmbrand spunea că e condusă de un regim totalitar. Era adevărat? Bineînţeles. Era oportun? Nu prea. Nu se pune problema că americanii nu ar fi ştiut de ce aberaţii şi de ce crime fusese şi rămînea capabil comunismul românesc. Doar că - indiferent de cît de cinic ar părea - nu acesta era subiectul zilei. Ei bine, Richard Wurmbrand avea să devină peste mulţi ani subiectul zilei, într-o manieră cu totul onorabilă. Unii l-ar fi dorit - se pare - învestit cu titlul de cel mai mare român al tuturor timpurilor. Circulă legende cu calculatoare din State setate să tot voteze, zi şi noapte, Wurmbrand, Wurmbrand şi iar Wurmbrand pe un site din Bucureşti. Nu cred în ele. Cred mai curînd că meritoria comunitate neoprotestantă românească din America a luat candidatura lui R.W. ca pe o probă de orgoliu - ceea ce, bunăoară, intelectualii români din lume, împărţiţi între Carol I, Eminescu sau Eliade, n-au putut face nici măcar cu Brâncuşi! Şi, cum scriam săptămîna tercută, oportunişti de toate speţele m-au avertizat ca nu cumva să spun că R.W. nu merita mai sus. Ba uite că spun! Pentru că nu de merite vorbim aici. Wurmbrand a cîştigat oricum, din moment ce, la 40 de ani de la plecarea din România, a devenit în sfîrşit cît de cît cunoscut în ţara sa. În opinia mea, locul întîi între marii români nici nu trebuia dat şi toţi nemuritorii trebuiau dispuşi de la locul doi în jos. Prima poziţie trebuie să fie un ideal, nu o achiziţie.