Autobuzul schiorilor
Se spune că, dacă ai o pereche de schiuri în mînă, n-ai nevoie de bilet de autobuz. Nu la noi, ci în valea Ötztal din vestul Austriei. Acolo, transportul public al schiorilor între localități e gratis. De fapt, de bună seamă, prețul e deja inclus în nu prea ieftinele carduri pe care orice schior le plătește pentru transportul pe cablu. Oricum, însă, schior fiind, nu trebuie să-ți bați capul și cu biletul. În fiecare stație, din fiecare sătuc sau cătun, funcționează afișajul electronic cu orarul autobuzelor.
Ne-am urcat, la Sölden, în cel care venea de la Vent, de sub poalele vîrfului Wildspitze, al doilea ca înălțime din Austria, adică, din chiar creierii munților. (Nu departe de acolo a fost găsit în 1991 celebrul Ötzi, un om perfect conservat într-un ghețar montan, care ar fi trăit în urmă cu 5.300 de ani.) Autobuzul a venit la minut. A deschis toate ușile larg și înăuntru s-au repezit o mulțime de tineri și vîrstnici, săltîndu-și schiurile și bocănind cu clăparii pe podeaua mașinii. Locurile care mai rămăseseră libere s-au ocupat imediat, cine n-a mai prins a rămas în picioare, într-o aglomerație veselă. Șoferul s-a ridicat și a început să strige ceva în germană, încercînd să acopere hărmălaia. Spunea, am dedus, că din cauza aglomerației nu va mai opri la stația următoare, tot din Sölden. A întrebat de două ori, răspicat, dacă voia cineva să coboare acolo. N-a răspuns nimeni, toți mergeau mai departe.
Omul s-a așezat la loc pe scaunul lui, a pornit mașina și, curînd, a ajuns pe niște serpentine. Schiorii care stăteau în picioare și-au reluat echilibristica de pe pîrtie, hăulind la fiecare curbă pe care șoferul o aborda cu destul aplomb. Veselia era în toi. Vîrsta a doua era slab reprezentată, cei mai mulți pasageri erau, cum spuneam, tineri sau vîrstnici, toți schiori. Oameni care foloseau autobuzul și nu automobilul. O lume pe cît de veselă, pe atît de colorată, cu schiuri, căști, ochelari, eșarfe, geci, mănuși, bețe, pantaloni și clăpari, care mai de care mai fistichii.
În mijlocul adunării generale se remarcau doi bărbați de vreo 70 de ani ce păreau frați, scunzi și îndesați, purtînd canadiene portocalii identice. Fețele le erau mai colorate decît gecile, nu știu dacă de la soare, din motive de sănătate sau, poate, bahice. Se întrețineau cu o volubilitate care te ducea cu gîndul la cea de-a treia variantă.
Autobuzul a părăsit șoseaua principală cotind prin Huben, pe niște străduțe înguste, printre gospodării trainice, printre case și pensiuni cu nume pictate artistic pe fațade: Gerlinde, Bergfriede sau Jacqueline. Îngusta și umbroasa vale a Oetz-ului e plină de sate în care se simte că oamenii n-au avut condiții prea ușoare. Așa, mai ca la munte, au trăit în special din creșterea animalelor. Încă au grajduri și prin unele locuri mai poți simți mirosul lor specific. Dezvoltarea turismului e de dată mai recentă. Cei doi frați portocalii s-au dat jos, ținîndu-se de braț și ajutîndu-se reciproc.
Autobuzul a ajuns în Längenfeld, un orășel înconjurat de vîrfuri ascuțite și înzăpezite, cu multe hoteluri și un complex modern de băi termale. Acolo au mai coborît niște schiori și s-au urcat cîțiva elevi de liceu care mergeau probabil la Imst sau la gara Ötztal, de unde luau trenul de Innsbruck. Era duminică spre seară, petrecuseră week-end-ul cu părinții și acum se reîntorceau la școală, la gazdă sau la internat. Veseli și ei, discutau despre lecții și-și împărtășeau noutăți, arătîndu-și unii altora diverse lucruri pe ecranele smartphone-urilor.
În față se profila biserica din Ötzi-Dorf, cu un turn ca de turtă dulce, avînd în vîrf o cupolă de ciocolată. A urmat localitatea Au, legată și ea administrativ de Längenfeld. În autobuz era deja cam cald. Înghesuiala parcă era mai suportabilă, fiecare își găsise cîte un loc al lui, mai stabil. Gălăgia era ceva mai mică, decibelii scăzuseră. Noile curbe dintr-o porțiune mai îngustă a văii n-au mai stîrnit hăulelile de data trecută. Odată trecute și aceste „turbulențe“, a apărut o nouă deschidere, un platou mai larg străjuit de niște munți impresionanți, desenați parcă de niște copii, sub forma unor enorme gnocchi cu spanac (un fel de găluști tradițional tiroleze).
Șoferul a oprit în localitățile Umhausen și Tumpen, o zonă amestecată, cu aspect rural, dar și cu benzinării sau showroom-uri ultramoderne de automobile, cu hoteluri și pensiuni, cu cariere de piatră, betoniere și fabrici de cherestea. Alți schiori au coborît, ducîndu-se fiecare prin locurile pe unde era cazat. În autobuz, deja toată lumea stătea jos. La virajele în ac de păr ce au urmat chiar înainte de Habichen, cei mai mulți pasageri dormeau. Ziua de schi, duduitul motorului și căldura din mașină își spuneau cuvîntul. Veselia de la început se transformase pe nesimțite într-o picoteală generală, ca în orice autobuz cu o rută mai lungă. Se apropia Oetz-ul cu biserica lui cocoțată pe marginea unei stînci. Am apăsat pe butonul de stop din dreptul ușii.
Foto: wikimedia commons
