Artefacte rare şi alte fapte de arme
Raiders of the lost Ark (1981), primul din seria Indiana Jones, e probabil cel mai popular film cu subiect arheologic produs vreodată, deci e cumva o obligație să-l vezi dacă ești arheolog (nu și să scrii despre el – pentru asta n-am justificări). Figura arheologului-aventurier care, în primele secvențe, găsește un idol de aur într-un templu din Peru (apropo – nu există nici un sit arheologic cu „capcane“) e probabil inspirată de Hiram Bingham, care a descoperit în 1911 Machu Picchu. Cum acțiunea se mută apoi în Egipt, Indiana pare contaminat narativ și de isprăvile britanicilor acolo, mai ales Flinders Petrie, care săpase și el la Tanis cu 50 de ani înainte, sau de curînd Leonard Woolley, care lucrase la Tell el-Amarna înainte să devină celebru pentru descoperirile lui de la Ur, în Mesopotamia. În orice caz, atmosfera de șantier oriental e bine prinsă, ceva între război și agricultură intensivă: haos, coșuri, cămile, turbane, șine pentru vagoneți, nici o femeie etc. Faptul că, de-a lungul filmului, personajul americanului Harrison Ford se luptă nu doar cu soarta, dar și cu arheologii nemți (coordonați de nazistul Toht) și francezi (Belloq), toți desigur inferiori în mijloace și motivații, e în ton cu rivalitatea arheologică între marile puteri coloniale, pentru care întrebarea-cheie era cine își umple muzeele mai cu vîrf. Exemple egiptene sînt destule: savanții lui Napoleon au descoperit în 1798 piatra de la Rosetta, numai pentru ca apoi englezii victorioși să le-o fure de sub nas, iar nemții au găsit bustul lui Nefertiti la Amarna în 1912, scoțîndu-l din țară sub ochii francezului Lefebvre de la serviciul antichităților egiptene. Din punct de vedere arheologic, resorturile intrigii antiteutonice a filmului american par a fi legate nu doar de demonul nazismului, dar și de extraordinara implantare globală a Institutului Arheologic German (DAI) și de rolul lui activ în politica externă a Germaniei.
În filmul lui Spielberg, Indiana Jones descoperă în Egipt chivotul legămîntului, un sipet în care se păstrau între altele tablele legii, cu cele zece porunci. De ce în Egipt? Pentru că ar fi fost dus acolo, ni se explică, de faraonul Shoshenq (Șișac din Biblie) în secolul X î.Hr. Acum, Shoshenq a cucerit, ce-i drept, curînd după moartea lui Solomon, multe orașe în Iudeea și Israel, și le listează încîntat într-o inscripție de la Karnak – din care însă Ierusalimul lipsește. Povestea cuceririi apare în Vechiul Testament, care însă nu menționează explicit chivotul ca parte din pradă. Una peste alta, chivotul pare să fi disparut definitiv abia odată cu distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor (587 î. Hr.). În film, ziceam, e redescoperit într-o cameră subterană din Tanis, numită Puțul sufletelor. Acest Puț al sufletelor chiar există, dar în Ierusalim, și desemnează o peșteră de sub sanctuarul islamic Domul Stîncii, așadar de sub ceea ce unii cred că fusese cîndva chiar Sfînta Sfintelor a templului lui Solomon. Am citit recent rapoarte din anii 1994-1996 conform cărora, printre nenumăratele urme de pe roca sacră expusă înăuntrul sanctuarului Domul Stîncii, s ar putea vedea urmele lăcașului dreptunghiular al chivotului (de „exact“ dimensiunile din Biblie, 80 x 130 cm). Dar pentru că acolo, pe Muntele Templului, din cauza uriașelor tensiuni religioase, nu se mai fac și nu se vor mai face săpături sau măcar planuri arheologice, nici o informație nu este prea credibilă. Cruciații au adus, de altfel, multe schimbări topografiei stîncii cît au stăpînit Ierusalimul în secolul XII (se pare că și vindeau așchii din această rocă). M-am uitat de curiozitate pe un plan din 1899 al stîncii din sanctuar, pe care însă nu apărea nici o amprentă dreptunghiulară. Că faimosul artefact ar putea fi și azi într-una din galeriile sau cisternele dinăuntrul Muntelui Templului (una se bănuiește a fi chiar sub peștera menționată mai sus, dar mai sînt alte cîteva zeci) e și mai greu de luat în considerație – nici un arheolog profesionist nu le-a mai putut cerceta din secolul al XIX-lea, adică de pe vremea Imperiului Otoman, cînd pașa era și el om. În orice caz, redescoperirea chivotului în Egipt, și anume în ceva ce în film pare să fi fost construit imitînd un mormînt grec de tip tholos, cam ca acela zis al lui Agamemnon de la Micene, e foarte hollywoodiană.
Chivotul folosit de Spielberg e realizat după reprezentări medievale, cred. Nu numai că nici o urmă a lui n-a fost descoperită arheologic, dar, în afară de descrierea verbală din Ieșirea (25, 10-22 și 37, 1-9), avem o unică imagine antică a lui, în picturile murale din senzaționala sinagogă de secol III d.Hr. – deci totuși foarte tîrzie – de la Dura Europos în Siria (în foto, unde sipetul e suit în car după ce a distrus statuile filistinilor care-l capturaseră). De zis că există multe reprezentări antice ale chivotului în care se țin, în orice sinagogă, sulurile Torei (de pildă, pe basorelieful de la Capernaum), care însă e cu totul altceva.
Trec peste diverse alte inadvertențe arheologice (piese de bronz antice fără urmă de patină, pistolul ca parte esențială din trusa arheologului etc.) ca să zic ce mă stînjenește cel mai mult. Este faptul că, în vreme ce Indiana Jones strigă „Caută marginile obiectului!“, „Deschide-l cu forța!“ și alte îndemnuri arheologice absolut dezastruoase, naziștii care deschid chivotul mă obligă să-i simpatizez o clipă pentru că documentează întreaga scenă cu camera de filmat… Rămîn cu consolarea că partenera lui Indiana poartă prin Cairo o ie românească.
Foto: wikimedia commons
