Arte exacte
Am făcut odată pe un șantier un experiment – eu și doi colegi am desenat separat același profil arheologic destul de simplu, cu relativ puține straturi expuse în peretele vertical. Apoi, seara la o bere, am suprapus cele trei foi de hîrtie milimetrică (pe care le am și azi). Șapte straturi fuseseră desenate cu diferențe minimale, adică toți trei eram de acord de unde pînă unde se întind fizic, deși pentru unele interpretările difereau. Pentru trei straturi, numai două din desene se suprapuneau, iar pentru încă unul, toate trei desenele erau diferite. Alte trei unități stratigrafice, din care una foarte restrînsă ca dimensiuni, iar alta, din contra, relativ mare, apăreau numai pe cîte un desen. Cîteva dintre discrepanțe au fost rezolvate prin discuții, cînd o observație a altcuiva te luminează și îți dai seama că ai greșit, iar una dintre unități, care apărea numai la unul dintre noi, s-a dovedit că toți o văzuserăm ca entitate discretă, dar doi dintre noi o luaseră ca neavînd relevanță stratigrafică. V-am plictisit pînă aici ca să spun că apoi am început să scădem cîteva procente pentru fiecare neconcordanță între noi, mai multe sau mai puține în funcție de gravitatea categoriei, și am obținut pentru arheologie procentul de 81,5% știință. O concluzie fără nici o valoare științifică? Absolut de acord.
N-aș avea, mă grăbesc să spun, nici o insomnie dacă mi-ar dovedi cineva că arheologia nu e o știință; sînt pe deplin mulțumit dacă e doar un meșteșug. În același timp, nu mă încîntă nici discuțiile simpliste despre lipsa de științificitate a științelor sociale. Aș nota deci aici cîteva puncte de taifas epistemologic.
În primul rînd trebuie zis că, în afară de matematică, nici științele exacte nu sînt cu totul științifice, pentru că teoriile lor nu explică toate datele sigure disponibile, construcția lor e parțial socială și culturală, iar schimbările de paradigmă (etapele de progres radical) au loc irațional și necumulativ. Putem fi însă desigur de acord că legile măririi și decăderii civilizațiilor nu au aceeași rigoare ca acelea ale termodinamicii. În al doilea rînd, trebuie zis că științele sociale recurg tot mai des la științele exacte pentru diverse segmente ale discursului lor, de obicei în mod productiv, uneori doar pentru fi mai finanțabile și/sau ca să sune mai credibil.
Științele sociale, în general, aplică metoda științifică comportamentului uman și proceselor cognitive și lingvistice asociate. Adică unui tip de obiect de studiu foarte diferit de cel pentru care ea a fost concepută. E normal să apară purici pe ecran. Cred că de-aici și tendința de a traduce, într-o operațiune intermediară de care evident nu e nevoie în științele exacte, obiectul de studiu al științelor sociale în chestii cuantificabile, pipăibile (inclusiv pipăibile de către computer). Să transformi, de pildă, din cînd în cînd oamenii pe care îi studiezi în resturi cu conținut ridicat de carbon: la un trilion de atomi de C12, cîte un important atom de C14, cu perioada de înjumătățire taman 5730 de ani.
Dacă vrem neapărat să vorbim de știință, să ne întrebăm 1) dacă rezultatele noastre sînt replicabile. Nu sînt. Arheologia, de pildă, e prin excelență alcătuită din experimente irepetabile. Nimeni altcineva nu mai poate săpa unde s-a săpat deja, ca să spună da, așa e, cum a zis băiatu’ ăsta. Deși experimentele nu sînt replicabile, ele pot fi totuși corelate cu rezultate compatibile produse de întreaga breaslă pe totalitatea siturilor arheologice. De asta se leagă întrebarea 2) dacă sîntem obiectivi. Nu sîntem, dar putem adesea să căutăm un consens între un număr de subiectivități calificate. Dar oare arheologia 3) produce legi universale? Nu produce – New Archaeology pozitivistă a încercat să le enunțe și n-a putut. Există totuși legi ale stratigrafiei și o imensă jurisprudență în materie de procese culturale și geopedologice de formare a siturilor, cu cauzalitate binișor înțeleasă. 4) Sînt judecățile pe care le face bazate pe eșantioane semnificative? Nu, dar uneori putem calcula destul de exact care e marja de eroare – de exemplu, cît de relevante sînt rezultatele evaluării sarcinii arheologice a 8 ha de teren cercetînd doar 2% din suprafață. 5) Plecăm la lucru cu o ipoteză de cercetare, în ideea de a o menține atîta timp cît nu a fost dovedită incorectă? Teoretic, da. Practic, de multe ori însă plecăm la săpat aiurea, doar ca să vedem ce e sub pămînt, ca în secolul al XIX-lea, adică fără un proiect de cercetare clar (altul decît „mai buna cunoaștere a trecutului patriei“, „explorarea bogățiilor istorice ale pămîntului bănățean“ etc.) Or, informațiile devin vizibile doar în cîmpul unei întrebări. Nu poți fi atent la tot și înregistra tot, pentru că zoom in pe date se poate face la nesfîrșit. Săpături generaliste – „săpătura curiosului“ – nici n-ar trebui finanțate. 6) Există în arheologie reflecție asupra propriei metode? Există, deși puțină în țările în care arheologia a rămas veșnic tînără sau unde a fost traumatizată de excese teoretice (ca în Germania nazistă). 7) Are arheologia instrumente pentru a face clasificări? Are – într-atît încît unii arheologi chiar ajung să vadă în clasificări un scop în sine. Etc.
Cred că se vede deci că arheologia, ca și alte științe sociale, are un miez (sau poate un înveliș) exact. E clar că nu e tocmai o știință, dar e clar și că, dacă o pui în patul lui Procust al științei exacte, pierzi tocmai contribuția ei specifică – recuperarea interpretativă a trecutului – în care stă frumusețea ei. Sau 81,5% din frumusețea ei.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
