Arheologie. Pentru un păr sănătos și strălucitor
Am locuit într-o căsuță cu un columbian care se ocupa de izotopii de staniu. Omul mi-a pus o întrebare pe care n-am uitat-o niciodată. Venise doar o săptămînă pe șantier ca să ia mici probe din obiecte de bronz și habar n-avea de arheologia de teren. Echipa era mai mică decît de obicei și nu știu de ce fusese repartizat să stea tocmai cu mine și nu cu unul dintre nemți; am preferat să presupun că datorită prieteniei seculare dintre Columbia și România. Era, de altfel, un tip extraordinar de blajin. Avea, cu siguranță, tusea cea mai plăcută pe care am auzit-o vreodată: scurtă, vibrantă, optimistă. M-a luat cu totul prin surprindere cînd, în ultima zi, înainte să plece înapoi la laboratorul lui din Elveția, m-a întrebat cum fac femeile să-și păstreze părul atît de frumos în condiții de șantier.
Între timp, m-am lămurit că, de fapt, e destul de comun ca pe șantier să vezi părul cu alți ochi decît în oraș. Poate doar pentru că cei care lucrează pe teren și-l ascund sub pălării, basmale, bandane și baticuri de tot felul. Ei folosesc tehnici ezoterice, la limita legii, pentru a disimula arhitectura părului în spațiul liminal de sub acoperămîntul de cap și apoi reapar deodată la jumătatea zilei în splendoarea mandorlei lor de păr, ca Eréndira dintr-o povestire a lui Márquez.
Trebuie să ținem la acest păr? Probabil, dat fiind că în el stă puterea zmeului, ca și cea a regelui merovingian. Pe șantier, părul trebuie protejat de praf, mai ales pentru ca apa de care dispui să fie suficientă ca să-l speli. Am avut totuși ocazia să constat că, dacă părul e plin de praf, e mai puțin inconfortabil cînd îți dai în cap cu săpunul paralelipipedic de mîini (n-ați mai făcut asta de ceva vreme, am impresia). Părul ar mai trebui protejat și de soare, care îl decolorează. Am aflat însă că unii își lasă intenționat părul la decolorat pentru că, în secret, le place așa. Pe de altă parte, am asistat, o singură dată, și anume fără să fiu prevenit, la operațiunea pusului de cremă de soare pe păr. O operațiune greu de privit. Ce se întîmplă apoi la spălat în situația asta nu știu, dar bănuiesc că e ca și cum ai face duș unui ou Kinder.
Trec de la viața de șantier la descoperiri propriu-zise, cum sînt buclele de păr antice, de exemplu oferite lui Horus sau Hathor în cadrul unor rituri de trecere. Și mai interesanți mi se par niște mici bulgări de argilă, tot din Egiptul faraonic, în interiorul cărora se află bucle de păr. În satul muncitorilor de la El Amarna (secolul al XIV-lea î.Hr.), bulgărașii ăștia sînt ștampilați cu inele sigilare. În mormîntul lui Tutankhamon, datat cîțiva ani mai tîrziu, s-a găsit și o cosiță de păr împletit pentru care se crease un sicriu miniatural. Părul pare să fi aparținut reginei Tiye, bunica soției lui Tutankhamon, și, în funcție de genealogie, și a faraonului însuși. Într-un mormînt de secolul al XII-lea î.Hr. de la Kahun, se aflau bulgărași asemănători (3 cm în diametru), în care se aflau bucle de păr de copil. Pentru că se tot găsesc și cocoloașe de argile ștampilate cu cuvinte referitoare la contracte și care cuprind fragmente de papirus, s-a dedus că și cele cu bucle s-ar putea referi la contractul între decedat și preoțime, prevăzînd împlinirea întocmai a riturilor funerare. Obiceiul e, de fapt, foarte vechi. Încă înaintea primilor faraoni, acum mai mult de 5000 de ani, în Egipt se depuneau în mormintele de la Gebel el-Silsila, un sit arheologic în zona unde Nilul este mai îngust ca oriunde, vase ceramice pline cu păr uman, castaniu.
În Egipt se găsesc uneori și peruci antice. Într-un manual de înregistrare a săpăturii arheologice, conceput special pentru condițiile de-acolo, am găsit chiar niște formulare pretipărite folosite pentru descoperirile de peruci antice. Nu e nici chiar așa, de-abia bagi cazmaua în nisip că găsești ceva moale și încurcat, dar în comparație cu Europa antică, unde arheologic perucile sînt practic necunoscute, da, se poate spune că în Egipt ele sînt foarte frecvente. Uneori le găsești în cutii de lemn, alteori chiar pe capul omului (bărbat sau femeie, regină sau soldat). Perucile și extensiile de păr sînt folosite de cel puțin 5000 de ani în Egipt, dar catalogarea nesfîrșitului număr de împletituri a avansat abia în ultimii ani. Peruca se făcea din fibre de palmier sau, mai des, din păr, inclusiv din propriul tău păr, totul fixat cu ceară și rășini pe o varietate de plase de suport (de piele, de in, de păr). Dacă n-au mai rămas urme din acest suport, absența păduchilor poate să indice proveniența părului dintr-o perucă. Căci atunci cînd poate fi dată jos și pusă la loc după dorință, coafura rezistă cel mai bine.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: Rozete de aur, cornalină, jasp etc. acoperind peruca uneia din soțiile lui Tutmes III, sec. 15 î.Hr, wikimedia commons
