Argo şi obolul
Fiecare crește cu postere diferite pe ușă. Argonauții, de exemplu, sînt cu totul alt ideal eroic decît războinicii din Iliada. Ambele mituri au, ce-i drept, în centru o expediție panelenică de elită în țări străine – primii se duc în Colhida (coasta orientală a Mării Negre), ceilalți în Anatolia (mai precis, lîngă Dardanele). În amîndouă, după atingerea obiectivului (obținerea Lî-nii de Aur, respectiv cucerirea Troiei) urmează o întoarcere cu peripeții. Dar cele două povești utilizează sisteme de operare foarte diferite. Pentru argonauți nu există nici loialități contractuale, nici urgențe militare, ci mai degrabă plăcerea călătoriei împreună. Mulți au puteri supranaturale, ceea ce pentru un erou de la Troia n-ar fi fost fairplay. În paranteză, unul din argonauți este Lynkeus, care are abilitatea de a vedea prin ziduri și prin pămînt, ceea ce l-ar putea face un fel de sfînt patron al arheologilor, sau în orice caz al celor ce fac cercetări geofizice.
Mai relevant e că șeful expediției argonauților este Iason, cel care s-a priceput să-i „capaciteze“, să-i invite la același concert. Starul micenian, încruntat marțial, de la Troia lasă deci loc unui erou al managementului, al resurselor umane și diplomației. Iason are și cu totul altă atitudine față de femei – fără care ar eșua – în vreme ce în Iliada ele sînt doar obstacole în calea gloriei. Medeea, fiica regelui Aietes din Colhida, fără ajutorul căreia Iason n-ar fi obținut Lîna de Aur, are un rol de primă mînă în mit, ca nici o femeie din Homer. Pe de altă parte, prin dorința ei de putere, dar și setea de răzbunare și etica succesului, Medeea e văzută de greci ca o natură masculină (azi recuperată adesea în cheie feministă). La Euripide, cînd ea îl pedepsește pe Iason, soțul infidel, o face nu pentru că dragostea i-a fost înșelată, ci din cauză că onoarea ei e lezată. Aș zice că printre argonauții descriși în epopeea lui Apollonios din Rhodos, Medeea e cel mai „homeric“ erou, atît prin nemăsura ei, cît și prin talentul retoric. Sigur că ea folosește și magia, ceea ce nu e în spiritul Iliadei, dar numai după ce încearcă mai întîi soluții de manipulare psihologică.
Pe cît de plină de crime e traiectoria ei biografică, pe atît mi se pare că arta antică face din Medeea o eroină tragică încă mai mult decît a făcut teatrul: pe vasele pictate e profund însingurată și chinuită, prizoniera propriei ei lumi violente, maniacale, întotdeauna izolată de celelalte personaje, cu care nici o atingere firească nu este posibilă. Iason, în schimb, e de obicei reprezentat fie atacînd dragonul care păzea Lîna de Aur (sau înghiţit de el), fie împreună cu Medeea, adevărata figură centrală, am impresia, a mitului argonauților. Love hero neajutorat și non-violent, un tehnocrat al consensului, Iason e, la Apollonios, o reinterpretare elenistică în cheie romantic-diplomatică a eroilor arhetipali ai lui Homer. Spun reinterpretare pentru că, deși mitul e cunoscut încă înainte de Homer (formal, cei cam 50 de participanți – Heracle, Tezeu, tatăl lui Ahile etc. – aparțin unei generații de dinaintea războiului troian), el devine foarte popular abia cînd e rescris, în secolul III î.Hr., de Apollonios din Rhodos.
Arheologii au găsit de curînd la Pichvnari (numele antic e necunoscut), pe coasta orientală a Mării Negre (în sud-vestul Georgiei), un cimitir „grec“ din secolele V-IV î.Hr. lîngă cel al unui oraș din regatul Colhidei cam tot de-atunci. Necropolele ocupă mai mult de 20 de hectare, azi în mare parte aflate sub o plantație de ceai abandonată. Nicăieri altundeva în zona pontică nu s-a identificat practica așa-zisă a „obolului lui Caron“ la o dată așa timpurie. În gura mortului (fie grec, fie localnic) se așază o monedă cu care să-l plătească pe barcagiu pentru a fi trecut în lumea de dincolo. Într-un raport de la Pichvnari de acum cîțiva ani găsesc un caz în care în gură se așezaseră vreo zece monede. Obiceiul se păstrează și în epoca elenistică, dar și cînd situl e reocupat după un abandon de cinci sute de ani, în secolul IV d.Hr.
Distincția asta etnică netă (iar nu, să zicem, socio-economică), ce apare în publicațiile arheologilor britanici și georgieni, între cele două cimitire alăturate, doar pentru că unele morminte (ale „grecilor“) sînt mai bogate, altele (ale „localnicilor“) mai sărace, sau unele au mai multe obiecte grecești, altele mai puține, e destul de păcătoasă în arheologie. Ce-i drept, deși oasele nu se păstrează din cauza acidității solului, anumite diferențe de orientare și de poziție a corpului par să fi fost reconstituite din amprenta oaselor în sol și din faptul că monedele din gură interacționează uneori cu dinții și fac să se păstreze un pic de smalț dentar. Dacă necropola chiar e a grecilor, atunci, cu sutele ei de morminte clasice, ar fi una din cele mai bine păstrate din zona pontică și singura necropolă grecească din Transcaucazia.
La data la care grecii interacționau la Pichvnari cu localnicii, legenda argonauților era, spuneam, deja formată. Dar cu siguranță că înflorirea pe coasta Colhidei a unui asemenea oraș, probabil asociată inițial cu turarea motoarelor Atenei în Marea Neagră în vremea lui Pericle, a readus Lîna de Aur în topul fantasmelor, lucru tradus mai tîrziu în apariția influentei cărticele a lui Apollonios din Rhodos. Iliada era o exaltare a războiului aristocratic. Voiajul pe nava Argo – un mit al colonizării remixat ca o cruciadă a prieteniei. Fiecare cu follower-ii lui.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
