Apologia tabietului bine temperat
Mai întîi deschid fereastra. Primăvara aceasta încă tînără şi indecisă îmi aduce un zvon de renaştere a naturii care, după eternitatea excesivă a tropicelor, mi se pare un miracol familiar şi binevenit. Şterg apoi praful aşezat peste biroul meu de la mansardă şi încep să caut printre CD-uri. După mai multe încercări nemulţumitoare, ajung la concluzia că Chopin şi Mozart se potrivesc cel mai bine pe postul de baie rituală la întoarcerea din India. Doar piese pentru pian solo. Un Gange cristalin de sunete mă readuce, încet, încet, acasă. Îmi regăsesc apoi, unul cîte unul, tabieturile... Este un fel de carantină. Curăţarea de alteritate... riscul de alterare... sau de alienare?... bucuria domesticului... apprivoise-moi!... Între călătoria în jurul lumii şi aceea împrejurul camerei, oare ce e de ales, oare ce aş alege? Cu ce te alegi dintr-una, cu ce rămîi dintr-alta? Experienţă, cunoaştere... Cunoaşterea - inclusiv cea de sine - nu poate izvorî, de fapt, decît din comparaţie. Una exterioară, extinsă în spaţiu şi cuceritoare, cum a fost şi este în esenţă ştiinţa europeană. Călătoria în jurul lumii ar fi deci, dacă nu cel mai scurt, în orice caz cel mai sigur drum spre sine. Mai există însă şi calea cunoaşterii interioare, introspectă, care nu este, de fapt, decît o comparaţie prelungită în timp, aşa cum este, în mare măsură, cazul înţelepciunilor indiene (poate de aceea şi cred indienii în samsara, în ciclul indefinit al reîncarnărilor, pentru a da cunoaşterii timpul să se împlinească în dificila reprezentare a marii Unităţi). Călătoria împrejurul camerei te poate duce şi ea foarte departe... De fapt, alternativele se ating. Riscurile nu sînt atît ale călătoriei în sine, ale pierderii sau rătăcirii pe drumurile sale, cît din formele sale extreme de neîmplinire. Astfel, pe de o parte, ne pîndeşte parohialismul, colectiv sau individual, etno sau ego-centric, împrejmuirea comparaţiei în ocolul propriei aşezări. Tendinţa - de înţeles, în anumite limite - de a aşeza un termen sau altul al exerciţiului comparaţiei într-o postură privilegiată şi autosuficientă, plasînd spiritul într-o formă sau alta de "încremenire în proiect", de autocontemplare stătută. Privită din subcontinentul indian şi din perspectiva miliardului său de diversitate copleşitoare, viaţa publică din România, de pildă, părea atît de parohială!... Pe de altă parte, pericolul comparaţiei nu vine din mult temuta relativitate culturală, care nu face, de fapt, decît să constate necesitatea comparaţiei şi să o postuleze, metodologic, drept normă. Ci din eventuala grabă a acestei comparaţii, din oprirea prematură în vreo haltă a marii călătorii în jurul lumii. Din nevoia - firească şi ea, în anumite limite - de a îngheţa şirul indefinit al comparaţiilor într-o reprezentare prematură a diferenţei, căzînd astfel în relativism. Acestea sînt, de fapt, principalele boli ale spiritului, şi nu comparaţia ca atare, nu principiul însuşi al "călătoriei". Doar astfel de abdicări de la calea comparaţiei fac indivizi şi colectivităţi fie să rămînă nişte "casnici", fie să se "rătăcească" pe neînsemnate cărări în jurul casei. La mijloc de drumuri, între orgoliul obtuz al identităţii şi tentaţia difuză a alterităţii, descoperim astfel o a treia cale surprinzătoare: obişnuinţa, rutina personală, tabietul bine temperat. Obişnuinţa nu este acea monotonie a repetitivului pe care societatea noastră de consum şi-a propus să o înlăture cu orice preţ. "Obsedat de originalitate, Occidentul cultivă o viziune prea negativă a repetitivului - constată Pascal Bruckner. Există culturi în care revenirea la aceeaşi temă, ca în muzica arabă sau indiană, imobilitatea unei note prelungite la infinit sfîrşesc prin a produce imperceptibile diferenţe. Aceste melodii, în aparenţă înnebunitor de monotone, cunosc infime variaţii. Fac concurenţă tăcerii şi ne hipnotizează prin modul straniu de a progresa stînd pe loc." Obişnuinţa nu este a ceea ce este, mereu şi mereu identic cu sine, ci a ceea ce devine ceea ce este, a lucrurilor cu care te obişnuieşti apropriindu-le, transformîndu-le pe negîndite în lucruri obişnuite. Obişnuinţa nu este deci semnul unei anorexii spirituale, ci dimpotrivă, al unei bune digestii culturale. Este reuşita acelui apprivoise-moi pe care şi-l doreşte Vulpea de la Micul Prinţ. Este domesticirea alterităţii, modul de a "omeni" străinul şi straniul - adică transformîndu-le în ceva pe măsura omului din tine. Există şi performanţă în domeniul obişnuinţei: ea se cheamă tabiet. Acesta presupune o asumarea ironică a obişnuinţei prin recunoaşterea limitelor individuale ale comparaţiei, a necuprinsului alterităţii şi instalarea împăcată - dar nu şi mulţumită de sine - într-o mărginire facultativă şi bine temperată: poţi să te deschizi Celuilalt, dar nu poţi să devii Altul, aşa că e bine să practici permanent această regăsire de Sine. Pe de altă parte, tabietul este obişnuinţa ridicată la rang de ceremonial, transformarea intenţională a obişnuinţei într-o surpriză de fiecare zi. "În definitiv - mai constată Bruckner - nu regularitatea ucide viaţa, ci incapacitatea noastră de a o slăvi într-o artă a vieţii care să spiritualizeze ceea ce ţine de biologic şi să ridice momentele cele mai mărunte la nivelul unei ceremonii." Dar iată că, în timp ce eu bat cîmpii pe calculator, a venit ora mesei. E duminică, deci este, întotdeauna, o masă festivă. Chiar dacă sînt doar eu şi cu soţia mea. Cobor aşadar să-mi îndeplinesc micile obsesii: păhărelul de ţuică în stînga, lumînarea, farfurioarele de aperitive, muzica în surdină şi toate cele cuvenite. Simt miros de chiftele. Chiftele! Mîncarea mea preferată, aşa că fur una din tigaie. Nu-mi vine să cred: sînt cu chimen! Şi mai au ceva bizar, nu-mi dau seama ce. O
