Aniversarea lui Miss K

Ne apropiem de prima aniversare a ruşinii noastre naţionale şi locale, şi anume reacţia în faţa Katrinei. Katrina a fost doar o furtună, dar ceea ce a urmat a fost atît de hidos încît, un an după, tot ce putem face este să dăm din cap a lehamite şi să borîm. Pe 9 iulie 2006, la aproape un an după şi adînc în miezul sezonului uraganelor, FEMA anunţă în ziarele din New Orleans următoarele posturi: Şef al administraţiei, Director financiar şi Specialist în managementul situaţiilor de urgenţă! Trebuie să o mai spun o dată, pentru că tot nu-mi vine să cred: FEMA, agenţia noastră specializată în ajutorare în caz de dezastru, angajează, repet, un Şef al administraţiei, un Director financiar şi un Specialist în managementul situaţiilor de urgenţă. Cred că în momentul de faţă aceste posturi ar putea fi ocupate de oricare trei oameni care ar trece pe stradă, cu paharele lor de băutură în mînă. Nu ar fi nevoie decît de cîteva minute pentru a pregăti pe oricine din New Orleans pentru oricare din cele trei slujbe. Şeful administraţiei se învîrte în cercuri înalte şi joacă golf, Directorul financiar fură tot bănetul şi îl dă prietenilor lui, iar Specialistul în managementul situaţiilor de urgenţă le dă cu fit tuturor. Comandantul-şef, al cărui creier funcţionează numai cu încetinitorul, a evoluat între timp de la observatorul din elicopter la un degrabă risipitor de fonduri, lăsate în mîinile unor oficiali locali incompetenţi, doar cu scopul de a le închide gurile cele spurcate. Singura chestie nasoală cu miliardele de dolari care ar trebui să se reverse asupra voastră este că sînt înmînate sub formă de cecuri, în loc să fie lansate din elicopter, astfel încît masele hămesite să se arunce asupra lor şi să se încaiere, aşa cum se cade gloatelor de Mardi Gras. Aruncarea bănetului pe străzi ar fi, de fapt, o manieră mult mai echitabilă de distribuire a comorii decît direcţionarea lui către oameni precum congresmanul Jefferson sau doamna Rene Gill-Pratt, membră a consiliului municipal, sau Eddie Sapir, sau oficialii de la NORD sau primarul care ar fi trebuit să fie alungat din oraş cu o tichie de bufon pe cap, nu reales. Locuitorii din New Orleans, care au fost destul de nesăbuiţi să se întoarcă în oraş după ce au fost traşi pe sfoară în miriade de feluri de către autorităţile locale, statale sau federale, şi-au găsit deja refugiul în demenţă şi continuă să se lase traşi pe sfoară în maniere din ce în ce mai pline de ingeniozitate. Mulţi sînt cei pe care îi aud vorbind singuri pe stradă, fără să aibă celulare prin buzunare. Aud oameni rugîndu-se cu voce tare ca Huey Long, Roosevelt, sau chiar Stalin şi Mussolini, să se arate şi să ne îndrume pe calea cea dreaptă. Văd oameni care îşi privesc fix bombeurile şi şoptesc: "Planul Marshall!", sau oameni scufundaţi adînc în cel de-al treilea pahar şi al doilea Xanax, vorbind în dodii. Unul spunea: "Ce mare chestie cu Jefferson? Şi eu am 90.000 de dolari în frigider! Şi eu fac cadou prietenilor mei maşini donate oraşului, ca şi Gill-Pratt! Şi, în fond, ce înseamnă oraşul? Prietenii mei, ăştia sînt oraşul!". Ca să fim sinceri, New Orleans-ul face progrese într-un domeniu: materialul artistic. Nicicînd nu s-au întîlnit mai bogate şi mai pe placul inimii metafore care să dăruiască artistului atîta absurd. FEMA (da, aceiaşi oameni) ameninţă să ia înapoi Vodoo 1 şi Vodoo 2, elicopterele de pompieri pe care agenţia le-a închiriat oraşului. Sîntem în miezul secetei, cu incendii care mistuie totul, cu presiunea apei foarte scăzută din cauza conductelor prăpădite, iar elicopterele noastre sînt cît pe-aci să fie înhăţate de Agenţia noastră Naţională de Intervenţie în Caz de Dezastre. Întrebarea care se pune: Vodoo 1 şi Vodoo 2 au fost numele primite la naştere ale acestor elicoptere? Nu cred că o să aibă prea mare succes în Richmond, Virginia, de pildă, după ce vor fi luate cu japca din New Orleans. Un incendiu la care nici Vodoo 1, nici Vodoo 2 nu au ajuns a distrus un motel din preajmă. Lăcaşul a luat foc din cauza unei întîlniri amoroase care a luat-o razna. Femeia a pregătit cuibuşorul de nebunii aprinzînd lumînări şi aruncînd un voal peste abajurul lămpii, în aşteptarea eliberării din puşcărie a iubiţelului ei. Nu se ştie pentru moment dacă porumbeii au apucat să consume ceva din preţioasa lor reuniune înainte ca flăcările să mistuie stabilimentul, dar ei au fost primii care au dispărut. Din fericire, toţi clienţii au putut să fugă din camerele lor şi au scăpat teferi. Ce metaforă minunată pentru al dumneavoastră poet/observator social! Motelul este însuşi New Orleans. Porumbeii sînt FEMA şi Louisiana. Directorul motelului este George W. Bush. Oamenii care au scăpat teferi sîntem noi. Sau ştiu eu... Puteţi să schimbaţi personajele ca să se potrivească propriei voastre fabule. Între timp, alte şi alte fapte vin şi iau în răspăr nebunia gloatelor. Proprietăţile din New Orleans fac acum mai mult decît făceau înainte de furtună. Preţurile de vînzare în French Quarter au crescut cu 86%. Fie oraşul mişună de venetici înarmaţi cu motto-ul "Cînd străzile şiroiesc de sînge, cumpără imobiliare!", luat din filmul lui Spike Lee, Inside Man, fie cineva manipulează statisticile pentru a crea o nouă realitate. Statisticile sînt foarte ciudate: un număr mic de vînzări poate să creeze impresia că piaţa e isterică, pe cînd, de fapt, sînt doar cîţiva inşi care joacă alba-neagra. Oricum ar fi, mie mi-e greu să cred că într-un oraş de mincinoşi şi hoţi, în care afacerile stau să se prăbuşească una cîte una, fără infrastructură de asistenţă sanitară, fără forţă de muncă de oarecare calificare, distrus în proporţie de două treimi, cu ceva mai mult de jumătate din populaţie încă în exil, nişte unii (să fie extratereştrii?) se îmbulzesc să cumpere căbănuţe creole şi conace antebelice la preţuri de trei ori mai mari decît înainte ca uraganul Katrina să ne arate cît fac, de fapt. Şi încă un comentariu către FEMA: angajaţi şi un Şef cu securitatea internă, pentru că în oraş fierbe mocnit o mişcare insurgentă. Ceea ce ziarele numesc "criminalitate", care este şi ea extrem de înaltă, este de fapt o rezistenţă insurecţională. Acum un an, guvernul federal ne-a acordat acelaşi tratament ca Bagdadului, împînzindu-ne străzile cu trupeţi. Atunci, guvernul şi-a luat-o sieşi înainte. Acum, se prea poate să mini-bagdadizăm sub nivelul radarelor. O altă geană de lumină în dezastrul uman care este acest New Orleans pre-K2 este că cei mai roşi de vicii membri ai naţiunii pot veni acum aici, să se desfete. Oricine ar fi avut de gînd, în perioada pre-K, să renunţe la droguri, băutură, fumat, sex sau orice altceva ar trebui să ia drumul încoace fără întîrziere. Dăm pe dinafară de prisosul mahalalelor de pierzanie ale naţiei, mahalale ce sînt acum pe cale de dispariţie. Nu trebuie să ne mai temem, cum o făcea cîndva un editorialist, că uraganul Katrina a distrus "singurul oraş al distracţiilor" din America. Petrecerea continuă şi aici sînt, de-a pururi, orele 3 ale dimineţii.