Amărăciuni filozofice în preajma vacanţelor de vară

Trăim un moment schizofrenic al civilizaţiei numită occidentală sau de tip occidental: plouă zilnic cu avertismente convingătoare legate de agravarea crizei prin care trece, dar soluţiile propuse nu sînt convingătoare. Boala este identificată şi definită, dar remediile lipsesc. Ştim încotro ne îndreptăm, dar nu ştim cum să oprim, nici cum să frînăm „drumul spre zid“.

În Statele Unite a apărut o carte cu un titlu simptomatic: Fascism. A Warnig (Fascism. Un avertisment). O carte scrisă de un nume sonor al diplomaţiei americane din ultimii douăzeci de ani, doamna Madeleine Albright. Ea consideră că o tentaţie autoritară, care ar putea deveni fascistă, se face simţită în propria ţară, precum şi în Europa. Într-un interviu acordat revistei franceze Le Point, Madeleine Albright compară ceea ce se întîmplă în prezent cu anii ’30 în Europa şi constată că imigranţilor li se atribuie astăzi rolul de ţapi ispăşitori, cam în acelaşi fel în care li s-a atribuit acest „rol“ evreilor în anii ascensiunii nazismului.

În Germania a apărut o carte scrisă tot de un diplomat, fost ministru de Externe între 1998 şi 2005, Joschka Fisher. El se apleacă asupra aceluiaşi „mare bolnav“ cu un titlu tot fără echivoc: Declinul Occidentului. Europa în noua ordine mondială a secolului al XXI-lea. Şi el acordă un interviu, în acelaşi număr din 21 iunie al revistei Le Point, şi face la un moment dat următorul comentariu: „Noi am trăit în Europa o lungă perioadă de fericire“.

Iată doi diplomaţi, buni cunoscători ai mecanismelor vizibile şi invizibile care fac să meargă lumea, care sînt profund neliniştiţi. Ambii avertizează că spiritele rele ne dau tîrcoale, că au revenit, cu alte măşti, din străfundurile mlăştinoase ale istoriei. Şi că normalitatea cu care ne-am obişnuit (cea bazată pe democraţie, pe stat de drept, pe liberă circulaţie, pe libertate şi egalitate, pe exercitarea fără frică a spiritului critic) nu este eternă şi că poate fi deturnată treptat, deviată de la traiectoria ei, manipulată, instrumentalizată… Ambii ne avertizează că sîntem într-un fel de tranziţie şi că deceniile viitoare s-ar putea să nu mai aibă textura „fericită“ a celor precedente (cînd nu ne-am dat seama că erau cei mai buni ani din viaţa noastră).

O altă frază mi-a atras atenţia la sfîrşitul lunii iunie, o frază pronunţată de preşedintele francez Emmanuel Macron. Vorbind despre unele forţe naţionaliste, populiste sau de extremă dreaptă care cîştigă teren în Europa şi preiau butoanele deciziei, şeful statului francez a folosit un termen mai puţin diplomatic pentru a le caracteriza: „Îi vedeţi cum cîştigă teren, ca o lepră, mai peste tot în Europa, în ţări unde consideram imposibil să vedem că reapar? Ei spun lucrurile cele mai grave şi noi ne obişnuim cu ele. Ei se dedau la cele mai grave provocări şi nimeni, absolut nimeni, nu se scandalizează.“

Cuvîntul „lepră“ folosit de şeful statului francez a produs repede unele indigestii şi unele reacţii. Printre care şi observaţia că în arena democraţiei oricine vine la putere prin voturi liber exprimate este în mod automat încărcat cu onorabilitatea decurgînd din însăşi nobleţea exerciţiului democratic.

Toate aceste semne, avertismente, amărăciuni exprimate în forme filozofice sau politice, excese de limbaj trădînd o anumită nervozitate, precum şi numeroasele imagini şi mesaje care vin dinspre o anumită „lume dezlănţuită“ care nu mai vrea să fie ţinută la porţile prosperităţii, toată această imensă ploaie de meteoriţi încinşi ar trebui deci să ne oblige de urgenţă la găsirea unui remediu. În mod normal, toţi liderii lumii libere, toţi şefii de partide, de curente şi de contracurente, toţi patronii de întreprinderi, toţi experţii geopolitici, militari şi din alte domenii, toate eminenţele cenuşii şi toţi cei capabili să contribuie la croirea unei gigantice veste de salvare ar trebui să se reunească de urgenţă. Şi să găsească soluţii.

Este ceea ce ar trebui să se întîmple într-o lume normală, numai că a noastră pare să-şi fi pierdut de mult instinctul de supravieţuire. În prezent, această lume este preocupată de cu totul altceva şi va fi aspirată în următoarele două luni de un fel de ceremonial religios, de un fel de ritual al transhumanţelor moderne care aruncă pe drumuri milioane de semi-migranţi: vacanţele de vară.

Despre cum stăm cu decadenţa, cu declinul şi cu spiritele rele, mai vorbim la toamnă. Şi poate tot atunci vom relua discuţia despre cum spiritele rele se instalează uneori la putere (ceea ce s-a mai văzut în istorie) nu prin altceva ceva decît strictul şi nobilul mecanism democratic. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.