Alt articol academic anapoda
Dacă într-un roman îți poți, teoretic, permite să începi lent ca să dai lovitura, chipurile infinit potențată, la pagina 100, într-un articol academic trebuie să începi prin a spune clar ce crezi tu că aduci nou față de cercetările de pînă acum. Asta presupune să spui din capul locului ce vrei să demonstrezi și cum ai de gînd să faci asta. Nimic mai enervant decît articolele care însăilează povești, făcîndu-te să te întrebi după fiecare propoziție „Așa, și?“. Autorii lor par să creadă că avem obligația să citim tot textul cu atenție ca să aflăm dacă nu cumva e ceva interesant sau trebuincios în el. Dacă vi se pare că e nedreaptă critica mea bazată doar pe primele rînduri dintr-un articol, o să-mi fac situația și mai grea spunînd că mă enervează și titlurile de un ermetism suprem, pe care le văd din ce în ce mai des în literatura de specialitate, de genul „«…la care olandezul: cine, eu!?»: Caligula, vătraiul și taxa pe bon sauvage. O perspectivă dinspre fiziologia culturii ca act administrativ“. Iar ca să sar acum de la începutul articolului tocmai la sfîrșit, ar fi două vorbe de zis și despre obsesia bibliografiilor foarte recente – nimic mai vechi de anul 2000 – ca să fii „la zi“. E excelent să cunoști cele mai recente descoperiri și interpretări, dar uneori sub religia intolerantă a bibliografiei foarte recente se ascund, de fapt, alte lucruri: 1) o înțelegere superficială a evoluției domeniului, 2) un accent pe ambalajul ideilor, iar nu pe substanța lor și 3) o perspectivă strict punctuală asupra problemei. Nu zic că dacă scrii un articol despre metataxonomia gestionării conflictelor trebuie să purcezi de la Sun-Tzu, dar nici să crezi că studiile biblice își au originea în anuarul pe 2001 al catedrei de profil a universității din Urbana-Champaign. Uneori am impresia că jumătate din efortul cercetătorilor din științele umane merge spre studiul științei respective, iar cealaltă jumătate merge către studiul artei de a lăsa impresia că ești extrem de competent. Citesc multe articole de arheologie și istorie veche în care văd că eleganța stereotipă a discursului și aparenta bogăție a informației merg mînă-n mînă cu o absolută lipsă de substanță – cu alte cuvinte, că știința devine tot mai retorică.
În ce privește ce se întîmplă în articolul propriu-zis, mai notez cîteva greșeli simptomatice, care adică, de obicei, subîntind niște hibe de gîndire. Încep cu una banală – nimeni n-ar trebui să piardă vremea zicînd: „din cauza spațiului /timpului redus, nu voi intra în întreaga complexitate a subiectului, despre care s a scris enorm și care este mult prea important pentru a putea fi prezentat fie și numai pe scurt“. Dacă spațiul/timpul chiar e redus, ar fi mai bine ca, în loc de acest captatio ieftin, să ne dai două detalii în plus despre problemă. Nimic nu e atît de uriaș încît să nu poată fi prezentat și pe scurt, în afară, evident, de ego-ul unor autori. Altă eroare e, cred, cînd un autor nu preîntîmpină obiecțiile cititorului, adică nu încearcă să găsească singur punctele slabe sau aparent slabe ale raționamentului pe care îl propune. Propria lui demonstrație i se pare fascinantă, îl subjugă. Un alt lucru care nu mă încîntă este cînd autorul inventează cuvinte pentru chestii care au deja nume. Situațiile în care inventarea unui cuvînt nou a contribuit la avansarea înțelegerii unui subiect sînt puține. E-ntr-un fel ca și cum ai argumenta că ești mai aproape de deschiderea unui cadou dacă îl împachetezi mai întîi în încă un ambalaj, mai colorat. M-aș lipsi, de asemenea, bucuros de dimensiunea de manifest a unor texte academice ambițioase, în care ni se spune că a sosit timpul să nu mai facem arheologie așa de naiv, sau sociologie atît de subiectiv, sau, știu eu, filozofie ignorînd faptul că realul nu este un deșert și problemele oftalmologice ale lui Lacan. Ăsta mi se pare echivalentul antrenorului care zice: băieți, dați cît mai multe goluri. Prefer să-mi arăți concret cum anume aș putea, de azi, să fac arheologie fără să mai fiu naiv, așa cum în mod condamnabil am fost atîta timp. Îmi sună prost și cînd un autor dă impresia că ară un ogor pe deplin înțelenit, că el e singurul care se luptă să facă o breșă luminoasă în noaptea neagră a subiectului. Căci adevărul este că tot ce atingem a fost deja manipulat în mod arhicompetent de cohorte întregi de oameni înzestrați, și cititorul trebuie să vadă că sîntem conștienți de chestia asta. Profit de ocazie ca să zic că, după mintea mea, în cercetarea socio umană soluția nu e să mergi la amănunte din ce în ce mai mici, atît de mici încît au putut scăpa pînă acum atenției greilor domeniului, ci din contra, să îndrăznești mai mult, să nu-ți fie teamă să încerci o teorie complet nouă.
Celor care doresc să aprofundeze subiectul, le recomand articolul meu „Chanel, Coco și Stravinski, Igor: Abdekunkus, the clarion call și fireturile lui Caravaggio. Este 1920 în trecut sau în viitor?“. Nu pot să vă spun despre ce e vorba în el, nici măcar foarte pe scurt, pentru că spațiul tipografic e extrem de prețios, pot să zic totuși că aduce o contribuție importantă la ceea ce aș numi anapodologie științifică. Pentru că așa ca pînă acum nu se mai poate!
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
