Alpii de dincolo de Alpi

Publicat în Dilema Veche nr. 932 din 17 – 23 februarie 2022
Alpii de dincolo de Alpi jpeg

În urmă cu trei ani scriam despre ghețarii de dincolo de crestele Alpilor pe care, încetul cu încetul, în mai multe perindări, am ajuns să le cunoaștem. De pe cele mai înalte culmi de deasupra stațiunii Sölden, mai departe de ghețarii cu nume de balauri curgători Rettenbach și Tiefenbach (care ne-au devenit prieteni și pe care schiem acum cam ca la Azuga), cînd era vreme frumoasă, zăream uneori spre sud-vest o vale, o cabană și alte instalații de schi, despărțite de ghețarii „noștri” prin alți ghețari și mai fioroși, ca niște plăpumi care, cu siguranță, ascundeau crevase fără fund. Părea o lume misterioasă, unde nu prea știam cum se poate ajunge. Peste acele prăpăstii cu ghețari nu s-ar fi aventurat nici un om normal. Era evident că exista o vale paralelă cu cea a Oetz-ului, pe unde se putea ajunge acolo. În urmă cu trei ani, promiteam că o vom descoperi și vom povesti despre ea.

Ei bine, nu rămîn dator. Iarna asta ne-am propus să explorăm și acea zonă. Cu siguranță, unii oameni știu foarte bine ce e dincolo de Piztal și de Wildspitze. Nouă, venind din România, Alpii ni s-au dezvăluit pas cu pas, iar teritoriile de care vorbesc ajunseseră să fie una din frontierele descoperirilor noastre anterioare. Ca multe noutăți, ni se păreau ostile, îndepărtate și, bineînțeles, în afara zonei de confort, cum spune o vorbă la modă astăzi.

Mai departe de unde a înțărcat mutu’ iapa

Am plecat așadar cu mașina de la Oetz (unde acum e ca acasă) spre Imst, încercînd să găsim intrarea în valea (lumea) paralelă. Ne-am trezit pe niște drumuri înguste străbătînd cătune incredibil de bine gospodărite. Orice construcție, fie ea pensiune, casă, acaret, grajd sau simplu gard, părea a fi făcută din materiale trainice și fără nici un fel de improvizații. Curățenia desăvîrșită a Austriei, aceea pe care o găsești nu doar la fațadă sau de fațadă, ci și prin cele mai ascunse unghere, nu s-a dezmințit nici acolo. Ningea tot mai puternic și în curînd șoseaua a devenit complet albă făcîndu-ne să ne gîndim la lipsa lanțurilor. Pe celălalt sens de mers și-au făcut curînd apariția utilaje de deszăpezire, care lucrau în mare viteză. Valea (Pitztal) părea mai îngustă decît cea a Oetz-ului și parcă mai întunecată. Ne afundam tot mai adînc între munți și din cînd în cînd mai traversam mici localități care, în ciuda senzației că ne apropiam de capătul pămîntului, ne apăreau cît se poate de fermecătoare și civilizate. Prin stațiile de autobuz așteptau schiori, ceea ce ne îmbărbăta. Nu eram singurii temerari.

Am depășit și ultima localitate de pe hartă, dar șoseaua continua, tot mai plină de zăpadă, tot mai sus. În final am ajuns la capătul văii, într-o mare parcare, un loc în care întorceau toate autobuzele și deopotrivă și utilajele de deszăpezire. Era, cum s-ar zice, locul unde și-a înțărcat mutu’ iapa. Cel puțin, așa am crezut în acel moment. Am dibuit o toaletă pe care, la prima impresie, am asemuit-o cu cea din dosul telegondolei de la Azuga. În cele din urmă, am descoperit că totuși avea săpun, apă caldă și chiar un aparat pentru uscarea mîinilor.

Cînd să cumpărăm ski pass-ul, omul de la ghișeu ne-a spus că nu-i merge conexiunea de Internet și nu putem face plata decît cash. Cum nu aveam suma necesară, s-a oferit să ne dea bilete mai ieftine, pentru copii. Era o reducere substanțială și ne-am bucurat. Pe un peron ne aștepta nu o telegondolă sau o telecabină, cum credeam, ci un funicular subteran. Un metrou. Un fel de tramvai în trepte, oarecum desuet, dar confortabil, capitonat cu pluș albastru și galben, cu uși care se închideau automat, în urma unui anunț în difuzoare. Funicularul mergea repede și foarte în pantă. Luminița din capătul de jos al tunelului s-a făcut tot mai mică, pînă cînd a devenit o gămălie de ac și a dispărut de tot. Mi-am adus aminte de povestirea lui Dürrenmatt cu trenul care se prăvălește în tunelul fără capăt. Doar că noi mergeam în sus. În fine, după opt minute de mers relativ rapid prin tunel, am ieșit pe un fel de platou montan la altitudinea de 2.840 de metri. Nu părea mai frig decît jos, dar eram înconjurați de o ceață albă și deasă. De acolo, o telegondolă urma să ne ducă mai departe pînă în vîrf. Am urcat cu ea printre uriașe stînci negre care se iveau dintre cețuri și pe deasupra unor hăuri pe care doar le bănuiam. Cu alte cuvinte, unde înțărcase mutu’ iapa nu fusese nici pe departe capătul drumului. De la un moment dat am început să picotim în telegondolă. Altitudinea își spunea cuvîntul. Respiram un aer subțire, pentru oameni fini.

p8 2 wc jpg jpeg

Infernul alb

În cele din urmă am ajuns la cea mai înaltă cafenea din Austria, la 3.440 de metri. O construcție din metal și sticlă, de forma unui cap de extraterestru, așezată jumătate pe o stîncă și jumătate deasupra unei prăpăstii. Inutil să mai spun că o cafea costa pe măsura altitudinii, adică 3.440 de euro. Exagerez, evident. În local erau cîțiva „pantofari” de mare altitudine. Adică oameni echipați totuși mai sportiv decît cei care urcă la noi, cu telecabina, la Babele. Veniseră probabil să vadă peisajul. Nu-l puteau însă vedea și-și treceau timpul bînd ceaiuri, în speranța risipirii ceții.

Noi ne-am încumetat să coborîm pe schiuri. Pîrtia era bine marcată și îngrădită de garduri dincolo de care bănuiam prăpăstii fără fund. Dar contrastul dintre zăpadă și ceață era inexistent. Adică înaintam într-un fel de vată albă, fără să știm pe ce călcam. Nu e ceva neobișnuit la schi, dar e una dintre cele mai neplăcute situații posibile. În plus, nu știam nici pîrtiile, iar la o asemenea altitudine nu mai fuseserăm de mai bine de zece ani. Ce căutaserăm găsiserăm. Picioarele ne erau încordate, fiind pregătiți pentru movile sau gropi neașteptate. Uneori ce ni se părea a fi vale era deal și invers. Alteori, cînd ne credeam opriți pe loc, aveam surpriza să constatăm că, de fapt, schiurile aluncau ușor la vale prin zăpada pufoasă, proaspăt căzută. Bine că n-aveam și schiuri albe. Lipsa totală de repere ne provoca amețeli și chiar ușoare halucinații. Ne simțeam ca într-un fel de infern alb și moale. Ca sedați. Conștienți însă de riscul dureros al vreunei eventuale căzături. Rarii schiori cu care ne mai întîlneam apăreau și dispăreau ca niște năluci. Undeva în față se auzea un ratrac, care bătătorea pîrtia. Era totuși viață în apropierea noastră.

Noroc că pîrtia era ușoară (aparent paradoxal, la altitudini mari se găsesc pîrtiile cele mai domoale), nu avea denivelări, iar marcajele de pe margini se zăreau cît de cît. Domeniul schiabil de la Pitztaler Gletscher se află suspendat pe un platou aflat între 2.685 și 3.440 de metri altitudine. Partea de jos a muntelui e atît de prăpăstioasă, încît nu se poate coborî decît cu acel funicular subteran. Ne aflam deci pe un fel de insulă a schiorilor, la mare altitudine, în nori, ca zeii olimpieni, izolați complet de restul lumii.

Lumina

Am ajuns întregi la capătul de jos al pîrtiei și chiar ne-am încumetat să urcăm iarăși cu telegondola. Am băut un ceai și am mîncat un covrig cît un caltaboș la cafeneaua din vîrf, apoi am coborît din nou. Era mai puțină ceață. După vreo trei asemenea ture, tot mai luminoase, s-a întîmplat exact așa cum prevăzuse site-ul de pe smartphone (ce invenție minunată), soarele a apărut în toată splendoarea. Cerul s-a făcut albastru. Atunci ne-am înțeles mai bine suspendarea. Nu totdeauna e cel mai rău să trăiești în ceață. Lumina poate avea dezavantajele ei. Lîngă localul de pe vîrf era un punct de belvedere, din acela atîrnat deasupra hăurilor, cu podea transparentă. Am privit teribila priveliște din jurul nostru. Una dintre cele mai ostile pe care le-am văzut. Zona dinspre Sölden o știam. O văzuserăm din partea cealaltă. Ne înfiorase cu ani în urmă și ne făcuse curioși să trecem dincolo de ea. Trecuserăm, cumva. Mai la vest însă, spre marile înălțimi ale Elveției, se întindeau imense căldări glaciare și ghețari periculoși cu crevase verzui, descoperite, și cu altele probabil nebănuite, ascunse sub orbitoare plăpumi de zăpadă. Era o lume în alb și negru. Stînci întunecate și ascuțite, țîșnind dintre zăpezi albe și veșnice. Înspre sud se ridica uriașul Wildspitze, al doilea vîrf al Austriei. După el, nu departe, era Italia. Pîrtia pe care coborîserăm și încă una se desfășurau undeva dedesubt, ca două panglici albe pe care schiorii păreau niște furnici. Erau singurele fîșii destinate oamenilor. În rest, domeniul aparținea în mod absolut unei naturi reci și poate și corbului negru care croncănea planînd suveran peste hăurile albe: nevermore, nevermore. Niciodată, probabil, omul nu are ce căuta pe acolo, decît cu cine știe ce obiective și pregătiri excepționale. E o graniță pe care nu aveam cum s-o mai depășim. Ne-am limitat doar să privim dincolo de ea, să ne lăsăm încă o dată copleșiți de grandoarea Alpilor.

Foto: wikimedia commons

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.