Alpii de dincolo de Alpi

În urmă cu trei ani scriam despre ghețarii de dincolo de crestele Alpilor pe care, încetul cu încetul, în mai multe perindări, am ajuns să le cunoaștem. De pe cele mai înalte culmi de deasupra stațiunii Sölden, mai departe de ghețarii cu nume de balauri curgători Rettenbach și Tiefenbach (care ne-au devenit prieteni și pe care schiem acum cam ca la Azuga), cînd era vreme frumoasă, zăream uneori spre sud-vest o vale, o cabană și alte instalații de schi, despărțite de ghețarii „noștri” prin alți ghețari și mai fioroși, ca niște plăpumi care, cu siguranță, ascundeau crevase fără fund. Părea o lume misterioasă, unde nu prea știam cum se poate ajunge. Peste acele prăpăstii cu ghețari nu s-ar fi aventurat nici un om normal. Era evident că exista o vale paralelă cu cea a Oetz-ului, pe unde se putea ajunge acolo. În urmă cu trei ani, promiteam că o vom descoperi și vom povesti despre ea.

Ei bine, nu rămîn dator. Iarna asta ne-am propus să explorăm și acea zonă. Cu siguranță, unii oameni știu foarte bine ce e dincolo de Piztal și de Wildspitze. Nouă, venind din România, Alpii ni s-au dezvăluit pas cu pas, iar teritoriile de care vorbesc ajunseseră să fie una din frontierele descoperirilor noastre anterioare. Ca multe noutăți, ni se păreau ostile, îndepărtate și, bineînțeles, în afara zonei de confort, cum spune o vorbă la modă astăzi.

Mai departe de unde a înțărcat mutu’ iapa

Am plecat așadar cu mașina de la Oetz (unde acum e ca acasă) spre Imst, încercînd să găsim intrarea în valea (lumea) paralelă. Ne-am trezit pe niște drumuri înguste străbătînd cătune incredibil de bine gospodărite. Orice construcție, fie ea pensiune, casă, acaret, grajd sau simplu gard, părea a fi făcută din materiale trainice și fără nici un fel de improvizații. Curățenia desăvîrșită a Austriei, aceea pe care o găsești nu doar la fațadă sau de fațadă, ci și prin cele mai ascunse unghere, nu s-a dezmințit nici acolo. Ningea tot mai puternic și în curînd șoseaua a devenit complet albă făcîndu-ne să ne gîndim la lipsa lanțurilor. Pe celălalt sens de mers și-au făcut curînd apariția utilaje de deszăpezire, care lucrau în mare viteză. Valea (Pitztal) părea mai îngustă decît cea a Oetz-ului și parcă mai întunecată. Ne afundam tot mai adînc între munți și din cînd în cînd mai traversam mici localități care, în ciuda senzației că ne apropiam de capătul pămîntului, ne apăreau cît se poate de fermecătoare și civilizate. Prin stațiile de autobuz așteptau schiori, ceea ce ne îmbărbăta. Nu eram singurii temerari.

Am depășit și ultima localitate de pe hartă, dar șoseaua continua, tot mai plină de zăpadă, tot mai sus. În final am ajuns la capătul văii, într-o mare parcare, un loc în care întorceau toate autobuzele și deopotrivă și utilajele de deszăpezire. Era, cum s-ar zice, locul unde și-a înțărcat mutu’ iapa. Cel puțin, așa am crezut în acel moment. Am dibuit o toaletă pe care, la prima impresie, am asemuit-o cu cea din dosul telegondolei de la Azuga. În cele din urmă, am descoperit că totuși avea săpun, apă caldă și chiar un aparat pentru uscarea mîinilor.

Cînd să cumpărăm ski pass-ul, omul de la ghișeu ne-a spus că nu-i merge conexiunea de Internet și nu putem face plata decît cash. Cum nu aveam suma necesară, s-a oferit să ne dea bilete mai ieftine, pentru copii. Era o reducere substanțială și ne-am bucurat. Pe un peron ne aștepta nu o telegondolă sau o telecabină, cum credeam, ci un funicular subteran. Un metrou. Un fel de tramvai în trepte, oarecum desuet, dar confortabil, capitonat cu pluș albastru și galben, cu uși care se închideau automat, în urma unui anunț în difuzoare. Funicularul mergea repede și foarte în pantă. Luminița din capătul de jos al tunelului s-a făcut tot mai mică, pînă cînd a devenit o gămălie de ac și a dispărut de tot. Mi-am adus aminte de povestirea lui Dürrenmatt cu trenul care se prăvălește în tunelul fără capăt. Doar că noi mergeam în sus. În fine, după opt minute de mers relativ rapid prin tunel, am ieșit pe un fel de platou montan la altitudinea de 2.840 de metri. Nu părea mai frig decît jos, dar eram înconjurați de o ceață albă și deasă. De acolo, o telegondolă urma să ne ducă mai departe pînă în vîrf. Am urcat cu ea printre uriașe stînci negre care se iveau dintre cețuri și pe deasupra unor hăuri pe care doar le bănuiam. Cu alte cuvinte, unde înțărcase mutu’ iapa nu fusese nici pe departe capătul drumului. De la un moment dat am început să picotim în telegondolă. Altitudinea își spunea cuvîntul. Respiram un aer subțire, pentru oameni fini.

Infernul alb

În cele din urmă am ajuns la cea mai înaltă cafenea din Austria, la 3.440 de metri. O construcție din metal și sticlă, de forma unui cap de extraterestru, așezată jumătate pe o stîncă și jumătate deasupra unei prăpăstii. Inutil să mai spun că o cafea costa pe măsura altitudinii, adică 3.440 de euro. Exagerez, evident. În local erau cîțiva „pantofari” de mare altitudine. Adică oameni echipați totuși mai sportiv decît cei care urcă la noi, cu telecabina, la Babele. Veniseră probabil să vadă peisajul. Nu-l puteau însă vedea și-și treceau timpul bînd ceaiuri, în speranța risipirii ceții.

Noi ne-am încumetat să coborîm pe schiuri. Pîrtia era bine marcată și îngrădită de garduri dincolo de care bănuiam prăpăstii fără fund. Dar contrastul dintre zăpadă și ceață era inexistent. Adică înaintam într-un fel de vată albă, fără să știm pe ce călcam. Nu e ceva neobișnuit la schi, dar e una dintre cele mai neplăcute situații posibile. În plus, nu știam nici pîrtiile, iar la o asemenea altitudine nu mai fuseserăm de mai bine de zece ani. Ce căutaserăm găsiserăm. Picioarele ne erau încordate, fiind pregătiți pentru movile sau gropi neașteptate. Uneori ce ni se părea a fi vale era deal și invers. Alteori, cînd ne credeam opriți pe loc, aveam surpriza să constatăm că, de fapt, schiurile aluncau ușor la vale prin zăpada pufoasă, proaspăt căzută. Bine că n-aveam și schiuri albe. Lipsa totală de repere ne provoca amețeli și chiar ușoare halucinații. Ne simțeam ca într-un fel de infern alb și moale. Ca sedați. Conștienți însă de riscul dureros al vreunei eventuale căzături. Rarii schiori cu care ne mai întîlneam apăreau și dispăreau ca niște năluci. Undeva în față se auzea un ratrac, care bătătorea pîrtia. Era totuși viață în apropierea noastră.

Noroc că pîrtia era ușoară (aparent paradoxal, la altitudini mari se găsesc pîrtiile cele mai domoale), nu avea denivelări, iar marcajele de pe margini se zăreau cît de cît. Domeniul schiabil de la Pitztaler Gletscher se află suspendat pe un platou aflat între 2.685 și 3.440 de metri altitudine. Partea de jos a muntelui e atît de prăpăstioasă, încît nu se poate coborî decît cu acel funicular subteran. Ne aflam deci pe un fel de insulă a schiorilor, la mare altitudine, în nori, ca zeii olimpieni, izolați complet de restul lumii.

Lumina

Am ajuns întregi la capătul de jos al pîrtiei și chiar ne-am încumetat să urcăm iarăși cu telegondola. Am băut un ceai și am mîncat un covrig cît un caltaboș la cafeneaua din vîrf, apoi am coborît din nou. Era mai puțină ceață. După vreo trei asemenea ture, tot mai luminoase, s-a întîmplat exact așa cum prevăzuse site-ul de pe smartphone (ce invenție minunată), soarele a apărut în toată splendoarea. Cerul s-a făcut albastru. Atunci ne-am înțeles mai bine suspendarea. Nu totdeauna e cel mai rău să trăiești în ceață. Lumina poate avea dezavantajele ei. Lîngă localul de pe vîrf era un punct de belvedere, din acela atîrnat deasupra hăurilor, cu podea transparentă. Am privit teribila priveliște din jurul nostru. Una dintre cele mai ostile pe care le-am văzut. Zona dinspre Sölden o știam. O văzuserăm din partea cealaltă. Ne înfiorase cu ani în urmă și ne făcuse curioși să trecem dincolo de ea. Trecuserăm, cumva. Mai la vest însă, spre marile înălțimi ale Elveției, se întindeau imense căldări glaciare și ghețari periculoși cu crevase verzui, descoperite, și cu altele probabil nebănuite, ascunse sub orbitoare plăpumi de zăpadă. Era o lume în alb și negru. Stînci întunecate și ascuțite, țîșnind dintre zăpezi albe și veșnice. Înspre sud se ridica uriașul Wildspitze, al doilea vîrf al Austriei. După el, nu departe, era Italia. Pîrtia pe care coborîserăm și încă una se desfășurau undeva dedesubt, ca două panglici albe pe care schiorii păreau niște furnici. Erau singurele fîșii destinate oamenilor. În rest, domeniul aparținea în mod absolut unei naturi reci și poate și corbului negru care croncănea planînd suveran peste hăurile albe: nevermore, nevermore. Niciodată, probabil, omul nu are ce căuta pe acolo, decît cu cine știe ce obiective și pregătiri excepționale. E o graniță pe care nu aveam cum s-o mai depășim. Ne-am limitat doar să privim dincolo de ea, să ne lăsăm încă o dată copleșiți de grandoarea Alpilor.

Foto: wikimedia commons