Aducătorul acestei scrisori...
Partea cea mai grea dintr-o aplicație academică de orice fel mi s-a părut mult timp cerutul referințelor. Ideea că trebuie să scriu iar acelorași oameni ca să le cer o hîrtie cu laude despre mine și proiectul pe care îl propun îmi trezea de fiecare dată o jenă la fel de proaspătă și de paralizantă. În plus, tot moșmondindu-mă cu aplicația, înlocuind probabil cu posibil și apoi iar cu probabil, mă trezeam că mai sînt trei zile pînă la data-limită și trebuie să cer, penibil, panegiricul în regim de urgență.
Ce-i de făcut? Evident, să nu mai lași de-acum înainte lucrurile pentru ultimul moment (ăsta e, din toate sfaturile lumii, cel mai jalnic și mai inutil). Dar ceva ce eu am înțeles foarte tîrziu este că regulile lumii academice presupun totuși că toți cei care au acceptat să lucreze cu tine, și îți sînt academic superiori, au obligația de a-ți da scrisori de recomandare, de un număr rezonabil de ori, atunci cînd tu ai nevoie de ele. Nu au, evident, cîtuși de puțin obligația de a scrie neadevăruri în aceste scrisori, și depinde de tine să înțelegi că dacă insiști să obții o scrisoare de recomandare unui profesor care te a văzut doar o dată, la sfîrșitul unui curs, chiar dacă a vorbit cu tine prietenos, ea va fi seacă și, în ultimă instanță, îți va face un deserviciu. Aș zice chiar că nu au nici obligația de a-ți trimite scrisori de recomandare pentru poziții la care consideră că nu ai nici o șansă, sau atunci cînd tu sistematic nu obții nimic din lucrurile pentru care aplici. Cu excepția, mă gîndesc, a conducătorului de doctorat, al cărui sprijin ar trebui să meargă chiar dincolo de un asemenea efort rezonabil (în cazul meu, foarte norocos, a mers). În Germania, acest „tată de doctorat“, cum i se spune, se presupune chiar că va fi omul care se bate pentru tine, te promovează, vrea să te vadă într-o poziție de care să fie și el mîndru în mod solidar. Este, într-o anumită măsură, obligația lui din clipa în care te-a primit la doctorat și mai ales din clipa în care ți-ai susținut doctoratul cu girul lui. Asta înseamnă că a conduce prea multe doctorate este ca și cum ai opera prea mulți pacienți, adică iresponsabil. Exagerez? Ca și cum tu, maestrul kung fu Po, îi înveți cîteva mișcări pe urșii panda preșcolari, dar după curs nu mai ești disponibil pentru mentorat și spaghete.
Ultima oară cînd s-a întîmplat să evaluez eu cîteva dosare de arheologi pentru o bursă am dat de o scrisoare de recomandare de patru rînduri, toate patru îngrămădite sus pe foaie, de parcă trebuiau să facă loc pentru spațiul gol. Nu-ți cere nimeni să-l egalezi pe cel mai prolific autor de scrisori de recomandare din antichitate (l-am numit aici, în ordinea numerelor de pe tricou, pe Cicero cu ale sale litterae commendaticiae), dar nici așa. Poate într-o zi toate scrisorile astea vor fi desecretizate și candidatul va afla exact cu ce l au ajutat, sau nu, atît de amabilele lui referințe. Acum, că m-am gîndit la Cicero, nu mă pot abține să dau și două exemple latinești, din secolul II d.Hr. Pe un papirus găsit la Oxyrhynchos (Egipt), cineva scrie tribunului militar despre un amic: „Te rog să te uiți la Theo cum te-ai uita la mine. Este un om pe care trebuie să-l iubești. Și-a lăsat familia, avutul și munca, m-a urmat pe mine și m-a ferit de primejdii. Ține scrisoarea asta în fața ochilor și închipuie-ți că eu însumi vorbesc!“ Nu e chiar un entuziasm real, pentru că formulele astea mai apar și în alte părți, dar măcar nu e apatia tipului care, pe o tăbliță de lemn de la Vindolanda (Anglia), scrie cu o imperceptibilă ridicare din umeri: „Brigionus m-a rugat să-i fac o scrisoare de recomandare către tine. În consecință, trebuie să te rog să binevoiești să-l sprijini în ceea ce îți cere.“ Nu e greu să ghicești codul secret care zice: eu n-am putut să-l refuz, dar sper să poți tu.
Aici trebuie zis ceva – scrisorile de recomandare care ni s-au păstrat din antichitatea păgînă și creștină sînt scurte, pentru că scurtimea asta era considerată o formă esențială de respect față de cel pe lîngă care se intervine. În plus, am găsit un pasaj din Synesius (Ep. 53) care zice, oarecum misterios, că o scrisoare de recomandare lungă sugerează că, de fapt, nu prea îl cunoaștem pe cel pe care îl recomandăm. Dar azi, o scrisoare de recomandare din Turcia sau estul Europei are un sfert din lungimea uneia americane scrise de cineva cu o opinie altminteri similară față de aplicant. Candidații est-europeni vor fi dezavantajați de această discreție, adică de faptul că cei care îi recomandă nu țin pasul cu inflația laudelor din referințele academice (inflație nefericită, care reflectă și inflația notelor). Orice s-ar zice, una e să recomanzi pe cineva „cu căldură“ pentru un post și să dorești numai bine comitetului de selecție, și alta să scrii două pagini flamboaiante despre cum cineva poate literalmente să mute munții din loc. Cînd sînt 10, 15 sau 75 de candidați pe un loc, prima variantă nu te duce departe. Deci, oameni buni cu suflet bun, nu lăsați masteranzi și doctoranzi pe stradă. Dacă știți că merită, dați-le o scrisoare sclipitoare, fără British understatements. Iar dacă nu merită, asigurați-vă că nu ajungeți să lucrați cu ei, ca să nu cauționăm loazele. Un kung fu panda n ar face asta, nu?
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: flickr
