Admiră şi fă ce poţi

Printre caracteristicile mai puțin evidente ale arheologiei de teren este și aceea că îți oferă multe ocazii de a admira, iar asta e o chestie fără care progresul într-o meserie e incomparabil mai greu. O să dau cîteva exemple fără nimic sistematic, afară de faptul că sînt toate sînt legate de detalii ridicol de mici și că evit să vorbesc despre cei care mi-au devenit prieteni apropiați sau despre șefii mei de șantier, pentru ca articolul să nu se transforme în osanale suspecte. Trebuie să zic mai întîi un lucru curios, că rar această admirație mi-a fost trezită de cît de multe știu oamenii. Totuși, de multe ori fac, reflex, greșeala de a judeca oamenii după cîte lucruri știu. E un criteriu la îndemînă, poate perpetuat în Estul Europei și printr-o admirație atavică, deși pe ducă, față de cultură. Să ai cunoștințe e, bineînțeles, un criteriu de eligibilitate, un minim de intrare în meserie, dar apoi lucrurile se complică.

Toate exemplele de-aici sînt, cum ziceam, aproape inavuabile, dar pentru că mi-au venit spontan în minte, înaintea altora care o meritau mai mult, mi se pare important să le păstrez. Nu alegi momentele în care admiri pe cineva, poți să asculți indiferent o demonstrație genială sau să fii băgat cu nasul într-o mare realizare pe care o apreciezi și-atît – dar să admiri pentru un fleac. Eram, de pildă, pe un șantier de salvare cu un arheolog englez încă tînăr, dar foarte hîrșit. Aveam tot soiul de unelte, mai multe decît de obicei pentru că lucram într-o necropolă, dar la un moment dat am avut nevoie de-o cretă, nu mai știu pentru ce, în orice caz nu pentru fotografiat, pentru că foloseam o tăbliță pe care nu scriam, ci aranjam litere mobile de plastic. Problema mi s-a părut irezolvabilă: de unde să scoți o cretă? Dar englezul a băgat mîna sub pelerina de ploaie și a căutat liniștit într-un buzunar interior, de unde a scos un capăt de cretă. L-am admirat pentru asta. În altă parte, am văzut un arheolog croat sărind în secțiune și aterizînd pe vîrful bocancului, într-un mod ridicol de atletic, nelăsînd nici o urmă în sol. Acest bocanc era foarte uzat, dar solid și avea o talpă perfect plată, cum rar găsești. Iată și două exemple poate ceva mai serioase: i-am cerut ajutorul unui neamț cu un profil foarte complicat și a venit să-și dea cu părerea. Era sfîrșitul săpăturii și el vedea pentru prima oară acel profil de cîțiva metri. Fiecare cuvînt și fiecare gest al lui în timp ce gîndea cu voce tare uitîndu-se la stratigrafie m-au umplut de admirație, ca și de sentimentul, mai puțin digerabil, al propriului meu amatorism. E drept că tipul lucra pe acel sit de vreo zece ani și în arheologie nimic nu e mai important decît familiaritatea îndelungată cu situl; principiile generale de interpretare sînt doar un punct de plecare. Dar nu era doar asta – era felul extrem de metodic în care combina observații de tot felul. Abia apărut, a zis „profilul sudic, care e mereu în umbră“ și apoi s-a uitat scurt într-o parte și în alta, desigur ca să vadă unde ne aflăm exact față de limitele necropolei și față de șanțul de fortificație. M-a cîștigat din primele secunde. Altădată, pe un sit minunat din Apuseni, sărind gardul, ca să zic așa, de pe săpătura noastră pe cea a unui arheolog de la Cluj, găsim o bijuterie de secțiune, cu vreo douăzeci de opaițe romane presărate pe o rază de cîțiva metri în jurul unei stele funerare. Totul perfect curățat, dar nimic clintit de la locul lui pînă nu se obținea o imagine de ansamblu, lucru care e ușor de zis, dar greu de făcut. În Dobrogea, am văzut la un alt arheolog român ce înseamnă să te pui în serviciul celor pe care îi înveți ceva sau al celorlalți, în general; ceea ce îmi vine în minte nu e una din orele de săpătură propriu-zisă cu el, esențiale pentru mine, ci o seară în fața muzeului, în care, în timpul unei explicații sclipitoare despre lumea miceniană (specializarea lui originală), omul dispare ca prin magie din ochii noștri ca să prindă un pahar de suc scăpat de un copil la doi metri distanță. În fine, un amic, azi la MNIR, după ce muncea cît trei ziua, cînd noi ne prăbușeam căpiați de căldură, bătea ulițele aranjînd pentru mîine zece sticle de lapte, poimîine numai opt; la magazin, să ne mai aducă zece borcane de gem de prune (de la cutare producător, nu de la cutare) etc.; și asta, fără ca măcar să-și dea seama că un om ca el e aur curat pe un șantier arheologic.

Nu vreau să reduc pe nimeni din oamenii de care mi-am amintit aici la pretextul pentru care i-am pomenit. Toți erau oameni compleți, nu doar o ilustrație simplistă a răbdării sau a perseverenței sau a mai eu știu eu cărei calități de pus în vitrină. Cum încerc să o spun și în titlul în care sper că sfîntul Augustin nu s-ar fi simțit prea răstălmăcit, nu cred nici că erau ușor de imitat. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: arheologi în Thasos, 1914, wikimedia commons