Adevăratul Mare Şlem

Tocmai se desfășoară un turneu de tenis, așa-numit de Mare Șlem, cel mai strălucitor dintre cele patru, după cum spun mai toți jucătorii și cunoscătorii tenisului, la Wimbledon. Dar Mare Șlem în tenis înseamnă, de fapt, cîștigarea tuturor celor patru turnee de Mare Șlem (Australian Open, Roland Garros, Wimbledon și US Open) în același an. Atunci abia se poate spune că s-a realizat Marele Șlem. Sensul termenului s-a cam uitat, probabil pentru că de multă vreme nu a mai apărut ocazia de a fi folosit. La simplu masculin, ultimul jucător care a reușit Marele Șlem a fost Rod Laver în 1968. De fapt, el e singurul tenisman din istorie care a reușit performanța asta de două ori (în 1962 și în 1969). Un singur Mare Șlem a mai reușit doar americanul Don Budge, în 1938. Văzînd acum cît e de mare muntele pe care o jucătoare ca Simona Halep se străduiește să-l urce pentru a obține măcar un singur asemenea trofeu, ne putem închipui că a cîștiga consecutiv toate cele patru turnee e ceva imposibil. Ei bine, Rod Laver a reușit acest imposibil de două ori.

Campionul trăiește și are 79 de ani. E un omuleț mic și subțire, aparent firav și foarte modest, pe care uneori camerele de filmat îl reperează în tribune la turneele importante. Un asemenea personaj nu poate să nu-ți stîrnească curiozitatea. O recentă carte autobiografică a sa, alcătuită împreună cu scriitorul și jurnalistul Larry Writer, a fost tradusă și la noi de Editura Publica. Cuvîntul înainte e semnat de nimeni altul decît Roger Federer, marele campion al zilelor noastre, născut la cîțiva ani după ce Laver își încheiase cariera sportivă, și care scrie că: „Rod ne spune extraordinara poveste a unui băiat timid din pustiul Queensland-ului, cu pistrui pe față și cu un talent uriaș (…) care a devenit apoi cel mai mare jucător de tenis al tuturor timpurilor“.

Chiar dacă forța povestirii nu e ca aceea din autobiografia lui Andre Agassi (în care se simțea și amprenta de geniu a scriitorului J.R. Moehringer), istorisirea lui Rod Laver își are părțile ei foarte bune. Ca, de exemplu, pasajele în care își descrie copilăria australiană, la ferma tatălui său: „Cînd aveam doar doi ani, tata m-a luat în brațe și m-a pus în șaua unuia dintre cai, apoi a luat frîiele și a condus calul pe pășune. Pe drum însă, eu am căzut din șa fără ca tata să-și dea seama; cînd a ajuns la grajd și a văzut șaua goală, a luat-o la goană înapoi, după mine.“ Descrierea unei Australii din ani războiului, cu controale permanente și mîncare raționalizată, cu drumuri neasfaltate și cangurii care săreau în jurul mașinii, cu bărbații care purtau pantaloni scurți, pălării de soare și fumau țigarete rulate, e de asemenea foarte pregnantă. Tatăl e o figură extrem de importantă în mai toate istoriile tenismanilor pe care le-am citit. Nici al lui Laver nu face excepție. Fermier și apoi măcelar, s-a ocupat de viitorul copiilor lui, sperînd că unul dintre ei va cîștiga Wimbledon-ul. La un pahar de rom cu lapte l-a convins pe un mare antrenor de tenis, Charlie Hollis, să se ocupe de Rod. „Pentru Charlie erai fie un fraier, fie un campion…“, își amintește tenismanul. Apoi, micuțul și talentatul Rod a încăput pe mîinile unui alt antrenor, devenit celebru pe plan mondial, Harry Hop-man (cel în onoarea căruia a fost numită Cupa Hopman, de astăzi).

Adolescentul Rod Laver începe treptat să cunoască lumea tenisului și lumea în general și devine campion. Povestea sa se confundă apoi, în mare parte, cu istoria tenisului din anii ’50-’60. Sportul ăsta nu era ca astăzi. Jucătorii au fost o vreme împărțiți în amatori și profesioniști. Amatorii concurau la turneele importante și la cele de Mare Șlem, în vreme ce profesioniștii erau văzuți ca niște mercenari, cam ostracizați. Amatorii nu aveau asigurați nici un fel de bani (cîștigarea Wimbledon-ului aducea o primă de 15 lire sterline, și acelea sub forma unui cupon din care nu puteai cumpăra de oriunde). Profesioniștii își cîștigau cu mult efort fiecare bănuț, alergînd între tot felul de turnee organizate uneori imprevizibil, călătorind cu mașini proaste, dormind în hoteluri ieftine și jucînd pe terenuri improprii. Laver a avut parte de ambele experiențe pînă în 1968, cînd s-a produs unificarea sistemelor. În carieră a jucat pe tot felul de suprafețe, de la nămolul bătătorit din curtea casei pînă la iarba de la Wimbledon. Trecînd la profesionism în 1963, o vreme a avut parte și de suprafețe ciudate, de genul pînzei întinse peste gheața cîte unui patinoar (așa încît, fără cîteva perechi de ciorapi de lînă, îți amorțeau picioarele) sau suprafețe cauciucate și denivelate pe care mingea sărea anapoda. A prins perioada în care la Forest Hills (US Open-ul de azi) se juca pe iarbă, la fel ca la Wimbledon, și epoca în care jucătorii purtau tricouri cu mîneci lungi și pantaloni lungi de bumbac care, spune el, se îngreunau cînd se îmbibau de transpirație. Pe atunci, la multe turnee nici nu existau scaunele de astăzi pe care tenismanii se odihnesc în pauzele dintre game-uri. Nu exista tie-break-ul, așa încît seturile depășeau frecvent 20 și chiar 30 de game-uri.

Dar Laver a prins și perioada anilor ’70 în care, spune el: „După ascensiunea tinerilor revoluționari Connors, John McEnroe și Ilie Năstase în vîrful clasamentelor, lumea tenisului a încetat să mai fie o lume a gentlemanilor“. De altfel, o pagină din cartea lui Laver (astăzi de-o jenantă actualitate) e dedicată conflictelor neobișnuite pe care le-a avut cu Năstase. Deși recunoaște talentul românului, spune că „unele dintre cele mai… nesuferite meciuri din carieră au fost cele jucate împotriva lui. Îi plăcea să-mi spună «bătrîne» în timpul jocului, iar insultele pe care le adresa nu doar adversarilor și arbitrilor, ci și spectatorilor, erau scandaloase.“ După un asemenea episod, Rod Laver chiar a refuzat să mai joace vreodată cu Ilie Năstase.

Altfel de amintiri are Laver despre colegii săi de generație australieni, ale căror personalități și portrete răzbat din povestirea sa. Și în acei ani, Australia avea jucători excepționali: Frank Sedgman, Ken Rosewall, Neale Fraser, Mal Anderson, Lew Hoad, Ashley Cooper, Roy Emmerson, John Newcombe, Fred Stolle, Tony Roch, Bob Mark. Cu toții cîștigători ai multor turnee de Mare Șlem. Și deasupra tuturor: Rod Laver, cel mai mare din istorie, singurul care a reușit Marele Șlem complet de două ori.