Acolo șezum și citirăm
Cărți lîngă duș, asta e ceva care te crispează, ca ideea unui acvariu care cade pe ciment. Totuși, pe un perete aflat chiar lîngă intrarea la duș se aflau cîteva rafturi cu cărți pe care a durat aproape o săptămînă să le observ. Nu cred că era din cauza locului nepotrivit, și nici pentru că mă întorceam la institutul de pe Salah ed-Din acoperit de praf portocaliu – fiecare șantier cu vopselele lui. Orice om își aranjează cumva cărțile în rafturi, pe teme, pe mărime, pe edituri sau chiar, asta am descoperit abia recent, pe culori (decadența supremă ar fi să le aranjezi după miros). Iar lîngă duș era doar un talmeș-balmeș de cărți, ca ghiveciul de care nu se mai sătura Cuțitarul lui Eugène Sue din Misterele Parisului.
Am văzut pe mai multe șantiere acest tip de bibliotecă aluvionară, care se adună fără plan în urma participanților de tot felul la săpăturile din ultimii, de la caz la caz, zece sau o sută de ani. Cărți abandonate pentru că nu mai e loc în bagaje după ce ai cumpărat suveniruri care mai de care mai dulci și mai onorabile. Sau pentru că au fost luate în ultima clipă din aeroport, citite într-o doară și acum sînt „consumate“. Printre ele sînt și cărți părăsite tocmai pentru că au fost iubite (tot Misterele Parisului), adică de care voluntarii și specialiștii de acum n au vrut deloc să scape, ci au considerat că merită să le dăruiască celor care vor veni la anul. Îmi pare rău că n-am făcut inventarul unor asemenea biblioteci fără stăpîn. Ar fi putut fi analizate sociologic, pentru că în spatele lor se află nu un gust unic, ci capriciile unui grup.
Oricum, în dimensiunea funcțională a bibliotecii de șantier intră pe de-o parte ghidurile turistice, pe de alta dicționarele și gramaticile limbii locului. De ghiduri am profitat foarte puțin, de gramatici însă din plin. Eram obligat s-o fac ca să pot să le spun muncitorilor ce avem de făcut, dar și pentru satisfacția ocazională de a-i spune, cu o umilință arogantă, cîte unui american că am învățat turcă după manuale nemțești. Cu nemții, asta evident nu avea același impact, așa că trebuia să am grijă să pot scoate oricînd pe masă dicționarul meu francez-turc, luat de la un buchinist din Grozăvești. (Era un dicționar de dinainte de Primul Război Mondial, cînd turca modernă bîjbîia încă după echivalente pentru tot felul de idei franțuzești, de la introspecție la chitanță, echivalente care însă au lăsat de mult loc altora. Așa că era ca și cum aș fi vorbit din legiuirea Caragea pe stadion.) Mie, ca român, mi-era imposibil să înțeleg de ce ai lăsa în urmă dicționarul și ghidul turistic folosite în timpul unei călătorii. Prin comparație, a le duce acasă și a le înrăma mi s-ar fi părut mult mai scuzabil.
Apoi, literatură. Majoritatea autorilor nu-mi spuneau mai nimic, o lecție pentru toți cei care își fac iluzii că au o idee despre literatura universală. Alegeam cîteva cărți și le țineam cîteva zile în cameră, apoi luam altele. De obicei nu apucam să citesc nimic din ele, doar aruncam din cînd în cînd o privire la cotoarele lor, ca la garanția vieții normale de mai tîrziu, lente și mai ales lipsite de ambiție. Din rafturile de lîngă duș am reușit să pun deoparte pînă la urmă David Lodge, Thérapie, și Jules Verne, Die Reise nu mai știu cum. În Turcia transportasem în biroul meu din depozit, unde lucram după ce veneam de pe săpătură, V a lui Pynchon și o carte jerpelită de călătorii prin Orient a lui Mark Twain. Într-o seară am găsit în cea din urmă un scurt pasaj despre Troia: „A city that perished when the world was young. The poor Trojans are all dead now“. Nu se mai face umor ca pe vremuri… În biblioteca (oficială de data asta) a institutului din Ierusalim, scoțînd odată dintr un raft o monografie despre fortificațiile din Assur, a ieșit la iveală tocmai coperta cărții lui Twain, într-o ediție identică. Nu m am putut abține și am răsfoit-o din nou, și evident că acum ce mi-a sărit în ochi a fost un capitol despre Ierusalim și împrejurimi. Twain se prefăcea aici că nu înțelege de ce ghizii îi arătau din fiecare obiectiv cîte trei locații autentice, inclusiv din categoria, pentru mine bizară pînă azi, „fîntîna lui Lazăr“.
O singură dată am avut un fel de conflict legat de o carte din biblioteca de șantier, tot în Turcia. Cartea era The Dying Animal a lui Philip Roth, într-o ediție foarte subțire, dar și într-un format foarte mic. Celălalt arheolog m-a lăsat să iau eu primul acest obiect – prețios în pustietate – , zicînd că îi place atît de mult Roth încît îi place și așteptarea de a-l citi. Am mai citit pe șantiere cîteva din poveștile lui Pu Songling din colecția „Biblioteca pentru toți“ (fără concurență din partea nimănui) și cîteva pagini din Ve Hipopotamlar Tanklarinda Haşlandilar scrisă de Kerouac cu Burroughs. Poți citi orice, fără vinovăție, cu scuza că n ai avut de ales. Ba poți să ai și tupeul să recitești Eugène Sue, în ilegalitate cum ar veni, ca apoi să pui cartea la loc pufnind superior și întrebîndu-te cine cară o ediție enormă din Misterele Parisului pe șantier.
Biblioteca de șantier e, în comparație cu biblioteca personală, cum e gara, un non-loc, în comparație cu fotoliul în care îți bei liniștit cafeaua dimineața. Dar oricît de întîmplător sînt adunate cărțile, cine zice că nu găsește nimic interesant printre ele nu are de fapt chef de citit. Iar lucrul cel mai interesant, judecînd după cărțile descoperite în spațiile locuite cîndva de ei, e că arheologii sînt totuși relativ normali la cap.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
