Acasă la Odysseu

De dimineață ne-am trezit în mijlocul golfului Polis din Ithaca, acolo unde ancoraserăm catamaranul cu o seară înainte. Fenderul recuperat era la locul lui, dovadă că nu visasem povestea cu pescarul care ni l-a înapoiat lîngă taverna din satul de pe -deal. Plănuiserăm să vizităm ce-a rămas din palatul lui Odysseu. Niște ruine cunoscute mai demult, dar despre care arheologii greci au stabilit acum zece ani, în urma rezultatelor unor teste avansate și cu un grad de certitudine destul de mare, că ar fi chiar ale palatului regelui Odysseu. Un argument în plus că Ithaca din Odiseea lui Homer este chiar Ithaca de astăzi și nu altă insulă sau peninsulă, așa cum au susținut de-a lungul timpului diverse teorii pline de imaginație care vorbesc despre schimbări geologice și alte povești.

De altfel, și despre Homer s-a spus la un moment dat că n-ar fi existat și că Iliada și Odiseea ar fi simple culegeri de cînturi transmise din moși-strămoși. Din păcate, Internetul are astăzi darul să amplifice eventualele confuzii, prin caracteristica sa de a pune pe același plan studii științifice serioase, cercetări superficiale și păreri de ageamii. Or, în acest caz, lucrurile nici nu sînt ușor de deslușit și nici nu poți avea certitudini depline, dat fiind că au trecut trei milenii. Dar grecii știu cel mai bine, iar dacă mergi la fața locului și citești textele cu atenție, totul începe să se clarifice. O probă în plus e că în Ithaca s-au găsit monezi cu numele Ithaca și chipul regelui Odysseu imprimat pe ele. Cum spuneam și altădată, s-a dovedit pas cu pas că, dincolo de valoarea lor artistică, scrierile lui Homer conțin informații cît se poate de precise. Adepții ipotezei că în Iliada și Odiseea ar fi vorba de o pură ficțiune și că locurile și popoarele descrise ar fi fabuloase pierd tot mai mult teren pe măsură ce descoperirile științifice și arheologice avansează. Fascinant la această dispută – ficțiune sau realitate la Homer – e că a început încă din antichitate. Au rămas celebre vorbele lui Eratostene (secolul II î.Chr.) că „localitățile călătoriei lui Odysseu vor fi descoperite atunci cînd va fi descoperit curelarul care a cusut burdufurile pentru vînt ale lui Eol“. Și totuși, aceste localități, pornind chiar cu Troia, au început să fie găsite.

Revenind la călătoria noastră, după micul dejun și o binecuvîntată baie în apa ca safirul, am debarcat pe plajă, făcînd două drumuri cu mica barcă de serviciu. Înotînd pînă la mal, Theo a făcut să nu mai fie necesar și un al treilea drum. Cînd tocmai legaserăm barca de o piatră și eram gata să pornim la drum, ne-am amintit că lăsaserăm generatorul pornit. A trebuit să facem încă un drum pînă la yacht și înapoi. Abia după aceea am putut porni pe șosea la deal, în plin soare și în „cicăleala“ cicadelor. Bogdan a cules un fruct atrăgător de cactus. Toți cei care l-au atins, însă, au regretat vreo două zile fiindcă s-au umplut pe mîini de niște țepișori invizibili. Am ajuns în satul Stavros, acolo unde cu o seară înainte ne găsiserăm fenderul și mîncaserăm pește cu stafide. Un sat grecesc patriarhal, pitoresc și în care găsești tot ce-ți trebuie. Să tot stai acolo o vară întreagă (sau o viață întreagă). În părculețul din centru e o statuie. A lui Odysseu, cum altfel? Magazinul de fructe și legume se cheamă Laertes’ Farm, după numele tatălui lui Odysseu care avea și el o fermă. Chiar urma să ne facem aprovizionarea de acolo, patronul oferindu-se să ne aducă totul cu mașina pînă pe plajă.

Pînă una-alta, însă, mai aveam de urcat pe șosea pînă undeva la poalele muntelui Nirito (de ce n-ar fi tocmai Neriton al lui Homer?). Treceam pe lîngă case cu garduri de piatră și porți de fier forjat invadate de bougainvillea, pe lîngă măslini seculari și noduroși. În vale, departe, se zărea marea. Grecia în toată liniștea și splendoarea ei.

Am ajuns și la un mic muzeu cu monede, statuete și vase antice descoperite în zonă. După încă vreo jumătate de oră am găsit și site-ul arheologic pe care-l căutam, înconjurat de un gard de sîrmă. De acolo se văd două golfuri dintre care unul se cheamă Frikes (de ce n-ar fi chiar Forkys, cel în care l-au debarcat feacii pe Odysseu?). Peisajul e magnific, ușor aspru, dar are în el și ceva liniștitor, plăcut, echilibrat. Fără îndoială, ar putea justifica un dor de casă pe măsura celui arătat de Odysseu („Nu știu însumi alta, ca țara mea dragă, mai dulce să fie pe lume!“). Ruinele nu sînt foarte spectaculoase, dar săpăturile și cercetările nu s-au încheiat, grevate de lipsa fondurilor pe care fostul premier Tzipras promisese la un moment dat să le furnizeze. Printre incintele de piatră ne am imaginat scena luptei cu pețitorii sau locul unde ar fi fost „acel pat măiestrit“ de însuși Odysseu dintr-un „trunchi de măslin rămuros“. Datarea științifică a acestor construcții denotă că au fost făcute în secolul al XIII-lea î.Chr., adică exact în epoca în care el ar fi domnit.

Am revenit în sat, am mîncat o musaka delicioasă la aceeași tavernă ca și în seara de dinainte, după care am coborît înapoi în golful Polis. Băieții au vizitat o peșteră prăbușită din apropiere despre care unele legende spun că e locul în care Odysseu și-ar fi ascuns comoara primită de la feaci. Reîntorși pe puntea lui Zizi al nostru, speram într-o seară liniștită, fără peripeții. Dar n-a fost să fie chiar așa.